PERIOADA POST-DECEMBRISTĂ

În mod cert, fotbalul românesc s-a schimbat după 1989. Faptul că regimul comunist a căzut şi-a pus în mod evident amprenta asupra sportului românesc. Imediat după Revoluţie, jucători cu nume grele de la echipe de tradiţie s-au transferat în străinătate, însă exigenţele primei divizii au rămas aceleaşi, cel puţin în primii cinci ani, Steaua Bucureşti a legat trei prezenţe consecutive în grupele Ligii Campionilor Europeni, în timp ce echipa naţională reuşea în 1994 cea mai mare performanţă, sferturile Cupei Mondiale, la turneul organizat în Statele Unite. În diviziile inferioare, schimbarea puterii în stat nu a schimbat mult evoluţia lucrurilor, fotbalul încă aduna miile de oameni pe stadioane. În schimb, situaţia echipei fanion a judeţului s-a schimbat în mod negativ. Locul doi obţinut de buzoieni în sezonul 1990 – 1991 dădeau semne că „glorioşii” vor dori revenirea pe prima scenă a fotbalului românesc.

Nu s-a întamplat aşa. Evoluţiile oscilante ale buzoienilor din anii 90 au atras spectatorii la stadion doar datorită simpatiei faţă de anumiţi jucători sau datorită importanţei anumitor partide. Într-o statistică privind numărul de spectatori prezenţi la meciurile de pe teren propriu ale divizionarelor A din ziarul Sportul, de la sfârşitul anilor 80, Gloria Buzău ocupa locul doi, cu 138.000 de microbişti adunaţi pe stadionul din Crâng după doar şapte etape.

Echipa Gloriei Buzău de la victoria obţinută în deplasare, scor 2 la 3 cu revelaţia sezonului, Foresta Fălticeni: Lazăr – Ivana, Mircea, Roşu, Coticiu – Balaur, Drăgan, Ion Viorel (Chivu), Tulpan – M. Nicolae (Ursa), Timiş. Rezerve: Teodorescu şi Alexandrescu.
Antrenor: Dudu Georgescu şi Gheorghe Dobre (principali), Ion Ioniţă (secund).

Suporterii buzoieni au fost, sunt şi vor fi mereu mari iubitori ai fotbalului. Spectatorii era pătimaşi, veneau să încurajeze, nicidecum să ne înjure. Mereu umpleam stadionul. Nu cred că a fost meci de Divizia A în care să nu avem stadionul plin” – Dan Tulpan, jucător, antrenor și președinte al Gloriei Buzău.

Vioară, Vioară… tu eşti o comoară!

E mic, parcă nu-l vezi. Joacă mereu cu fruntea sus, conduce balonul cu grație, din milimetru în milimetru. Are numărul şapte. E moştenire de la Galaţi. Ion Viorel, s-a şcolit la Buzău, trecându-şi în palmares cluburi precum Steaua, Rapid, Oţelul şi Vfl Bochum (Germania). Unii spun că a fost vârf, spre bătrâneţe a jucat spre mijloc, în retragere. Agilitatea, clarviziunea şi golurile marcate în momente cheie au fost atuurile lui. A reuşit la Gloria orice. Junior valoros, de perspectivă, jucător de calitate şi bătrân valoros. A fost ca vinul, pe măsură ce timpul trecea, devenea tot mai bun. Ion a fost „vioara” întâi în atâtea partide. Pleda mereu pentru propriul oraş. Jocul conta, apoi venea rezultatul.

Există povești care nu se măsoară doar în trofee sau în numărul meciurilor disputate. Există destine construite prin răbdare, încăpățânare și credința că, indiferent de obstacole, munca va fi răsplătită într-o zi. Povestea lui Viorel Ion este una dintre ele. Înainte ca numele său să fie rostit pe stadioanele din Bundesliga, înainte ca suporterii germani să-i scandeze numele, a existat un copil din Mărăcineni care alerga după minge fără să știe că viitorul îi pregătea unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le poate parcurge un fotbalist.

Totul a început la Mărăcineni

„Vioară” s-a născut pe 2 noiembrie 1967, la Mărăcineni (judeţul Buzău). A deprins tainele „sportului rege” la Asociaţia Sportivă „Unirea” Mărăcineni, sub îndrumarea directă a profesorului Ion Iordache. În anul 1984 a ajuns în curtea Gloriei Buzău, unde a fost pregătit de Gheorghe Linţă, până a fost selecţionat în lotul echipei mari.

În 1982, Viorel Ion îmbrăca pentru prima dată tricoul juniorilor Unirii din localitate. Clubul era condus chiar de tatăl său, Gheorghe Ion, însă nimeni din familie nu își imagina că băiatul avea să ajungă atât de departe. Debutul avea însă să fie spectaculos. Șapte goluri într-un singur meci, câștigat cu 12-6, au fost suficiente pentru ca toți cei prezenți să înțeleagă că pe teren se afla un copil cu un talent aparte. Chiar și așa, tatăl său privea lucrurile cu luciditate. „Nici prin cap nu-mi trecea că va deveni fotbalist. E adevărat că era talentat, dar voiam să urmeze un liceu industrial.”, avea să relateze Gheorghiță Ion pentru presa locală. Fotbalul avea însă alte planuri. La numai câteva săptămâni după acel debut memorabil, Viorel participa la o selecție organizată de Gloria Buzău. În finala trialului a înscris golul victoriei, iar câteva zile mai târziu, într-o nouă selecție, a marcat ambele goluri ale succesului cu 2-0. Din acel moment, drumul său era trasat. A rămas sub comanda antrenorului Gheorghe Lință, într-o generație care mai cuprindea nume precum Ilie Stan, George Timiș, Stoian, Teodorescu, Stan și Alexandrescu. La Gloria avea să crească alături de una dintre cele mai talentate generații formate la Buzău, iar evoluțiile sale nu au întârziat să atragă atenția. Debutul la echipa mare s-a produs într-un meci de Cupă disputat la Piatra Neamț, în care a marcat un gol, partidă câștigată de Gloria cu 2-0, iar primul joc în Divizia A a venit în finalul sezonului 1986-1987, Gloria Buzău – Chimia Râmnicu Vâlcea (nr. 2 aprilie 1986, 3-1 la Buzău potrivit romaniansoccer.ro).

Era doar începutul.

Debutează în Divizia A pe 12 aprilie 1987, în victoria buzoienilor 3 la 1 cu Chimia Râmnicu Vâlcea. În 1992 s-a transferat la Steaua Bucureşti, formaţie pentru care a evoluat trei sezoane, adunând astfel 64 de prezenţe în tricoul roş-albastru, în care a marcat nouă goluri. Pentru gruparea din Ghencea a evoluat şi în grupele Ligii Campionilor (sezonul 1994-1995, l-a înlocuit pe Lăcătuş în minutul 88 al meciului retur cu Hajduk Split).

Sezonul 1995 – 1996 consemnează revenirea lui „Vioară” la Oţelul Galaţi, unde a petrecut trei ani şi jumătate (1995-1999), perioadă în care a înscris 28 de goluri într-o sută de partide. Prima şi unica experienţă avut în străinătate ca jucător a fost în stagiunea 1998-1999, când a jucat în returul primei ligii germane (Bundesliga) în tricolul echipei Vfl Bochum, pentru care a marcat un singur gol în 12 jocuri. S-a întors la Oţelul Galaţi în sezonul 1999 – 2000. Revine, a doua oară la Gloria Buzău în 2005, reuşind să promoveze cu formaţia din Crâng în Liga I (2007- 2008).

Galați, locul unde a devenit fotbalist

Pentru mulți suporteri, cea mai frumoasă perioadă a carierei lui Viorel Ion rămâne cea petrecută la Oțelul Galați. Acolo a devenit unul dintre cei mai apreciați mijlocași din România, liderul unei echipe spectaculoase și unul dintre cei mai constanți jucători ai campionatului. Fotbalul practicat la Galați l-a adus în atenția tuturor cluburilor importante din țară și l-a propulsat spre echipa națională. La acel moment părea că nimic nu îi mai poate opri ascensiunea. În sezonul 1991-1992, lângă Dunăre, „Vioară” a jucat 33 de meciuri și a marcat 11 goluri. A plecat în Ghencea și a reveni pe malul Dunării după 3 trei, înaintea transferului în Germania. Despărțirea de Steaua a însemnat, de fapt, începutul uneia dintre cele mai prolifice perioade ale carierei sale. Revenit la Oțelul Galați în vara anului 1995, Viorel Ion și-a regăsit rapid forma care îl transformase într-unul dintre cei mai apreciați mijlocași ai României. În patru sezoane petrecute pe malul Dunării a disputat 100 de meciuri oficiale în campionat și a înscris 28 de goluri, devenind liderul incontestabil al echipei și unul dintre artizanii performanțelor gălățenilor din a doua jumătate a anilor ’90.

Visul numit Steaua

Între 1992 și 1995, Viorel Ion a îmbrăcat tricoul Stelei București în 64 de partide de campionat, reușind să marcheze de nouă ori și confirmând statutul de unul dintre cei mai valoroși mijlocași ai fotbalului românesc. Transferul în Ghencea reprezenta, la acea vreme, apogeul oricărui fotbalist român. Viorel Ion ajungea la Steaua după unul dintre cele mai bune sezoane din carieră, având una dintre cele mai bune medii acordate de presa sportivă. Pe hârtie, totul părea perfect, realitatea a fost însă diferită. Schimbările produse la nivelul băncii tehnice, plecarea lui Anghel Iordănescu la echipa națională și concurența uriașă din lot au făcut ca integrarea sa să fie extrem de dificilă. Au existat momente în care nu s-a simțit dorit, iar despărțirea a venit mai repede decât și-ar fi imaginat. Pentru mulți fotbaliști, o asemenea experiență poate însemna începutul declinului, însă pentru „Vioară” a fost doar un nou test, care avea să-i aducă una dintre cele mai mari provocări din carieră.

Când Germania părea un vis imposibil

Anii au trecut, iar „Vioară”, ajuns la 31 de ani știa că șansele unui nou transfer în străinătate deveniseră aproape inexistente. Experiența de la Wuppertal nu fusese cea dorită, iar mulți considerau că oportunitatea de a juca în Occident se încheiase definitiv. Chiar și el ajunsese să creadă acest lucru.

„Oferta lui Bochum a venit când mă resemnasem cu gândul că străinătatea e un capitol încheiat. Singura care m-a crezut a fost soția mea, Liliana. Am acceptat imediat, iar lucrurile s-au precipitat. Luni am plecat la Bochum, marți am făcut cea mai complexă vizită medicală posibilă, iar miercuri antrenorul Topmöller i-a cerut președintelui să mă facă bun de joc până la meciul de Cupă de după-amiază. Până la urmă am debutat sâmbătă cu Stuttgart.”

În doar câteva zile, fotbalistul despre care mulți spuneau că și-a depășit perioada de vârf devenea jucător în Bundesliga, campionat care l-a întâmpinat cu brațele deschise, deși puțin reușesc să cucerească un public atât de exigent încă de la primul meci. Două pase decisive la debut au fost suficiente pentru ca suporterii lui Bochum să îl transforme într-unul dintre favoriți. „La Bochum suporterii m-au adoptat imediat.” spune „Vioară”. Mai mult decât rezultatul, l-a impresionat atmosfera din tribune.

„M-am simțit foarte bine încă de la debut, când am reușit două pase de gol. Am rămas cu gura căscată atunci când la final toți coechipierii mei și-au aruncat tricourile în tribună. Eu n-am îndrăznit până când veteranul Stefan Kuntz nu mi-a făcut semn că pot să fac și eu acest lucru.” A fost primul contact cu o cultură fotbalistică diferită, într-o țară în care relația dintre jucători și suporteri era una construită pe respect reciproc.

„Îmi aduc aminte că după jocul cu Freiburg, când am intrat în minutul 80, iar crainicul a strigat numele meu, tribunele au început să scandeze «Ion-change, Ion-change», imitându-mi numele.” Pentru un fotbalist venit din România, era o recunoaștere greu de descris în cuvinte.

Prietenia cu Stefan Kuntz

În vestiarul lui Bochum se vorbeau mai multe limbi. Echipa avea numeroși străini, însă unul dintre colegi avea să îi devină apropiatL Stefan Kuntz. Campion european și unul dintre cei mai respectați atacanți germani ai acelei perioade, Kuntz nu a fost doar colegul său, ci și omul care l-a ajutat să se integreze rapid. „Este un băiat extraordinar. Face reclamă la ceasurile Lorus și de Moș Nicolae mi-a dăruit unul. În această zi clubul ne-a adunat pe toți la stadion cu familiile și toți copiii au primit cadouri. Totul a fost scurt, vreo două ore, dar atmosfera a fost extraordinară.”,  a declarat Ion Viorel pentru jurnalistul Adrian Ursu.

Lecția suporterilor germani

Nu doar Viorel Ion a fost impresionat de Germania. Soția sa, Liliana, a descoperit o lume complet diferită de ceea ce cunoscuse în România. „Gradul de civilizație al nemților se vede și în tribune, unde numărul femeilor este egal cu cel al bărbaților. Aplaudă la fel de mult și după 1-5 cu Leverkusen și după 1-4 cu Wolfsburg, când Viorel a marcat golul de onoare.” Poate cel mai surprinzător lucru a fost apropierea dintre club și suporteri. „A doua zi am primit acasă peste 100 de scrisori din toată Germania. După 12 ianuarie clubul ne va pune la dispoziție 5.000 de ilustrate cu autografe pe care soțul meu le va împărți suporterilor.” – Liliana Ion. Într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale nu existau, sute de suporteri își arătau aprecierea prin scrisori trimise acasă. Era o dovadă că Viorel Ion își câștigase locul într-unul dintre cele mai puternice campionate din lume.

Un Crăciun de neuitat

Primul Crăciun petrecut în Germania avea să fie unul special. Clubul și sponsorii au avut grijă ca jucătorii și familiile lor să simtă că fac parte dintr-o mare comunitate. Cadourile au venit pentru toată familia, de la cei mici până la părinții rămași acasă. Era încă o dovadă că profesionalismul german nu se oprea la terenul de fotbal.

Cariera lui Viorel Ion demonstrează că succesul nu vine întotdeauna atunci când îl aștepți, uneori apare tocmai în momentul în care începi să crezi că toate oportunitățile au trecut. La 31 de ani, când mulți fotbaliști își pregăteau retragerea, un buzoian ajungea în Bundesliga și îi făcea pe mii de suporteri germani să îi scandeze numele. Nu este doar povestea unui transfer reușit, este povestea unui om care a continuat să creadă în el atunci când părea că fotbalul nu îi mai pregătise niciun capitol important. Iar tocmai de aceea, peste ani, Viorel Ion rămâne unul dintre cei mai importanți fotbaliști pe care i-a dat vreodată Buzăul și unul dintre puținii români care au demonstrat că perseverența poate deschide uși chiar și atunci când par definitiv închise. În Bundesliga, Ion Viorel a jucat 12 meciuri și a înscris un gol.

Ultimul meci al lui „Vioară” în Liga I a fost partida dintre Ceahlăul Piatra Neamţ şi Gloria Buzău, încheiată 4 la 0 în favoarea nemţenilor, în runda a patra a stagiunii 2007 – 2008 (03.08.2007).

Viorel a ajuns la Gloria pe la 13 ani. Pe atunci făceam selecţii serioase, veneau copii din tot judeţul. Era un puşti micuţ, slăbuţ şi firav. Foarte talentat însă, viteza de reacţie fiind punctul său forte. De mic era foarte serios şi perseverent, copiii îi ziceau <cocoşelul>. Făcea în fiecare zi, vară sau iarnă, naveta de la Mărăcineni la Buzău cu bicicleta, fiind băiatul lui nea Gheorghiţă, cadru medical în comună. A făcut Liceul Agricol şi s-a afirmat la echipa de Tineret Speranţe, care juca înaintea meciurilor de Divizia A. Profesorul Gică Constantin l-a ajutat să debuteze la seniori într-un meci de Cupă, la Suceava. Traseul, ulterior de perfomanţă, Galaţi – Steaua – Germania îl ştiu cu siguranţă toţi micorbiştii.” a spus regretatul Gheorghe Linţă – primul antrenor al lui „Vioară” de la Gloria.

„Vioară” în statistici

253 de meciuri în Divizia A – 53 de goluri
14 meciuri în Cupele Europene – 2 goluri
1992-1993 –  Steaua Buc. – Cupa Cupelor: 4 meciuri, 1 gol
1993-1994 – Steaua Buc. – Liga Campionilor UEFA: 2 meciuri, 0 goluri
1994-1995 – Steaua Buc. – Liga Campionilor UEFA: 2 meciuri, 0 goluri
1997-1998 – Oţelul Galaţi – Cupa UEFA: 2 meciuri, 1 gol
1998-1999 – Oţelul Galaţi – Cupa UEFA: 4 meciuri, 0 goluri
4 meciuri pentru România (1991: Egipt x 2, 1992: Grecia, 1997: Macedonia)

Turturică, suporter înfocat

Unul din cei mai înfocaţi suporteri ai Gloriei Buzău este Ionel Turturică. Actualmente om de afaceri de succes şi membru în Consiliul de Administraţie al Gloriei, Turturică a fost printre liderii de galerie ai peluzei buzoiene înainte de `89. Ba chiar de pe vremea când era junior la Constructului Buzău.

Vorbeşte emoţionant despre anii tinereţii, în care însoţea echipa buzoiană în toate deplasarile. „Ne strângeam în gară cu două ore înainte să plece trenul. Eram mulţi şi pătimaşi. De abia aşteptam meciurile”.

Printre cântecele vremii, îşi aduce aminte:
Cât e Buzăul de mare,
Nu are râuri curgătoare,
Şi-ai Buzău, Buzău…
Apa curge printre dealuri,
Golurile vin valuri, valuri…
Şi-ai Buzău Buzău, Buzău…”.

Sau cântecele dedicate fiecărui jucător:
Cristian (Stelian) apără poarta şi el hotărăşte soarta… refren…
Refren: Haide, haide Gloria… Astăzi vrem victoria! Haide, haide Gloria! Du-ne, du-ne du-ne în A!

Ivana şi cu Tulpan, dau atacului elan… refren…

Nicolae căpitanul, munceşte cu tot elanul… refren…

Radu pe extrema stângă, face portarul să plângă… refren…

Stan nouarul Gloriei, e spaima diviziei… refren…

Ionel Turturică (cel din stânga balonului), poză de grup – Glaveşul Movila Banului 1987 – FOTO

Baraj cu parfum de glorie…

Ca orice lucru, trecut peste cruditatea timpului, fotografia de mai sus are istoria sa. În 1987, formaţia Glaveşul s-a bătut cu Şoimii Costeşti la promovarea în Divizia Onoare. În cele din urmă, echipa unde juca şi actualul om de afaceri Ionel Turturică a disputat barajul cu Voinţa Căldărăşti (iunie 1987). Dragomir, unul din oficialii echipei din Căldărăşti a cerut gazdelor să poată evolua şi Ilie Stan în componenţa formaţiei lor (pe atunci legitimat la Gloria Buzău): „Că şi aşa nu intraţi”. „L-am lăsat”, îşi aduce aminte cu nostalgie Turturică. „Ne-au bătut cu 3 – 0 şi Stan ne-a dat gol de la mijlocul terenului”. Pe spatele fotografiei, stă scris în creion: „Am foarte multe amintiri plăcute din fotbal, care le depăşesc pe cele rele din ultimul timp – mai ales de la Gloria Buzău”.

Andrei Pitigoi
Autor al cărţii „Drum printre ani – Istoria echipei de fotbal Gloria Buzău 1971 – 2011”. În prezent redactor şef al publicaţiei Buzăul Sportiv, fotojurnalist şi data collector Data Sports Group şi fotograf 123RF. Realizator TV şi moderator al emisiunilor "Sport Maxim", „Fotbal Total”, „TV Sport”, „Eurofotbal”, „Sport Maxim”, „Arena sportivă” şi „Zona neutră”. Prezentator al emisiunilor „În spatele uşilor de restaurant”, „Tainele pensiunii” şi "Bilet de vacanţă". Realizator al DVD-urilor „Războinicii la Ciuta”, „Meciuri de poveste” şi „Palatul Comunal, simbol al Buzăului”. Peste 200 de evenimente sportive comentate (din fotbal, handbal şi futsal). Manager "Buzăul Sportiv" & "Agora Buzau".

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.