2022
PLANUL LUCRĂRII
ARGUMENT
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – INFORMAŢIA
1.1 Ce este informația?
1.2 Opoziții informaționale
1.3 Cultura informației
CAPITOLUL II – ROLUL PRESEI LOCALE ŞI SURSELE DE FINANŢARE
2.1 Rolul presei locale
2.2 Credibilitate versus Profit
CAPITOLUL III – REGLEMENTĂRI ŞI ABATERI
3.1 Deontologie, norme şi asociaţii
3.2 Jurnaliştii, a patra putere în stat sau promotorii politicului? | Studiu de caz
CAPITOLUL IV – MANIPULAREA INFORMAŢIONALĂ
4.1 Relaţia presei cu autorităţile locale
4.2 Relaţia presei cu publicul
4.3 Implicarea politicului în mass-media locală
4.4 Implicarea administraţiei în mass-media locală
4.5 Jurnalismul de investigaţie în mass-media locală
4.6 Modalități și tipuri de manipulare
CAPITOLUL V –
5.1 Online, tărâm virgin pentru presa locală
CAPITOLUL VI –
6.1 Influența mijloacelor de comunicare în masă
6.2 Lumea informațională
6.3 Educaţia ulilizatorilor împotriva manipulării
6.4 Dispariţia presei clasice: moartea ziarelor şi prohodul televiziunilor
CAPITOLUL VII – CONCLUZII
7.1 Concluzii
7.2 Infografice
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – INFORMAŢIA
1.1. Ce este informaţia?
Manipulare Definiţie dex
Prin manipulare înțelegem acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acționează conform ideilor și intereselor proprii. În realitate însa ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace.
Principalele tehnici prin care se realizează manipularea sunt zvonul, intoxicarea, dezinformarea și propaganda.
Zvonul este definit ca o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile sunt puse în circulație pentru că au o dublă funcție: de a explica și de a atenua anumite tensiuni emoționale. De exemplu, calomnierea unei persoane are ca efect atenuarea urii care i se poartă. Circulația zvonurilor este dependentă de contextele sociale (credibilitatea instituțiilor sociale, sistemul de organizare și circulație a informației formale, tipurile raporturilor de putere), de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor și grupurilor.
Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individuale, apartenenței sociale sau rasiale, prejudecăților personale ale celui care le transmite. Indivizii care propagă zvonurile se confruntă cu dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elementele lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le restructureze și să le ajusteze modelului lor de întelegere și intereselor lor proprii. Circulația lor apare că un sistem de canalizare a fricii și incertitudinii în fața unor situații ambigue.
De asemenea, circulația lor este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât aceasta din urmă este mai săracă, incompletă sau mai puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonurilor. Din acest motiv, în societățile totalitare care monopolizează informația formală, zvonurile au o mare răspândire. Uneori ele sunt lansate de mijloace de propagandă ale statului totalitar pentru a promova anumite atitudini și comportamente mai greu de obținut prin utilizarea mijloacelor formale.
Circulația lor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. Temele zvonurilor sunt: otrava ascunsă, complotul împotriva puterii, crizele artificiale, teama de străini, răpirea copiilor, bolile conducătorilor, problemele sentimentale ale acestora, compromiterea financiară sau escrocheriile lor.
Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ținându-se seama de așteptările grupurilor umane față de situația problematică pe care o traversează. Plecând de la aceste date ale situației, se lansează un mesaj cât mai apropiat de ceea ce ar dori să afle populația la acel moment, indiferent cât de departe de adevăr este conținutul enunțului respectiv. În acest context, posibilitatea de diseminare a zvonului este cea mai mare.
Ca principale tipuri de falsificări sau distorsiuni de mesaje care stau la baza zvonurilor amintim: dramatizarea, amplificarea proporțiilor, a semnificațiilor, a detaliilor, întreținerea celor transmise, redefinirea prejudecaților și a mentalităților propria, segmentelor respective de opinie pentru a crea un puternic fond emoțional în scopul ecranării până la dispariție a spiritului critic.
Zvonul reușește să cucerească o arie considerabilă de întindere în spațiul social îndeosebi în situații de criza, pe care le și amplifică. O sursă de profesioniști poate chiar provoca o criză socială plecând de la zvonuri bine direcționate și lansate la momente de maxim impact asupra opiniei publice. În acest sens, Merton releva faptul că zvonurile pot genera ”predicția creatoare de evenimente”, atunci când sunt folosite ca instrumente ale propagandei.
Intoxicarea este definită de dicționarul Robert mai ales cu sensul de ”otrăvire”, dar ține și de domeniul neologismelor: ”acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze”. Că neologism semantic, ”intoxicare” este de origine militară. El este un sinonim al vicleșugului de război, al subterfugiului diplomatic, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii și al altor trucuri. El se aplică tuturor acestora, numai că este rezervat doar unor planuri militare superioare:
– al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de către militarii de pe teren, în luptă;
– al strategiei, al desfășurării generale a războiului;
– al politicii interne și în special externe.
Putem spune că intoxicarea vizează adversarul. Ea constă în ai furniza acestuia informații eronate, care îl vor face să ia decizii avantajoase pentru el și favorabile pentru tine.
Intoxicarea nu este rezervată însă doar domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant poate profita de pe urma intoxicării concurenților. Spre deosebire de dezinformare însă, scopul ei este acela de a determina să greșească una sau mai multe persoane, și nu o colectivitate.
Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de baza ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o instituție, o organizație etc.
Ca realitate nemijlocită, dezinformarea are două dimensiuni: una neintențională, și alta intențională, vizând un anumit segment de opinie.
Sub aspect intențional, dezinformarea poate fi analizată în funcție de formele simbolice prin care sunt codificate informațiile din mesaj. După cum se știe, codurile pot fi exprimate prin limbajul natural, limbajul non-verbal (gesturi, mimica), simboluri concrete (culori, panouri, lumini) și simboluri abstracte specifice limbajului artificial (elaborat științific), precum: formule matematice, expresii logice etc.
O altă modalitate intențională prin care se acționează în sensul dezinformării, o constituie codificarea polisemantică a mesajului, multitudinea de semnificații imanente enunțului, generând o diversitate corespunzătoare de opinii, se rasfrânge într-o diversitate de atitudini care merg de la adeziune totală la refractarism. Acesta este primul pas pentru tensionarea relațiilor interpersonale.
Dezinformarea este eficientă atunci când prezintă drept valori sociale, fundamentale, fie valori care îi sunt favorabile sursei, fie valori marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de la preocupările ei majore, valorile sociale, fundamentale sunt neglijate, iar gradul de competitivitate al respectivei comunități scade. Teoria dezinformării include în această categorie orice modificare deliberată a mesajelor în scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, denumiți în mod generic, ținte.
Elemente ale acțiunii de dezinformare sunt:
a. comanditarii – cei care concep și proiectează conținutul acțiunii, țintele reale și cele potențiale ale activității. Ei pot fi: factori de decizie (guverne, state majore militare sau socio-profesionale) și grupuri de presiune. În timp ce prima categorie se folosește de servicii specializate, grupurile de presiune se servesc și de echipe ad-hoc de amatori care au mare eficiență în crearea și menținerea confuziilor.
b. specialiștii sunt cei care planifică secvențele tactice ale acțiunii și care coordonează toate modalitățile de ținere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise. Ei simulează toate categoriile de efecte pentru a reuși să aibă sub control atât efectele proprii, cât și exigențele reproiectarii unor elemente de detaliu sub impactul acțiunilor de contracarare întreprinse de țintă.
c. controlul – este piesa de legătură între comanditari, care comanda / conduc acțiunea și agenții de influență. Pentru a stapâni acea zonă a spațiului social care le intră în raza de responsabilitate, controlorii recrutează și întrețin o vastă rețea de corespondenți, de obicei nu direct, ci prin intermediul unor terțe persoane care joacă rolul de cercetași. Aceștia, aleși din rândul unor indivizi cu totul insignifianți, au rolul de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unei personalități cu acces la date de importanță considerabilă pentru comanditari și planificatori.
d. agenții de influența – se recrutează din rândul acelora care se bucură de prestigiu în grupul lor profesional și care urmează a fi dezinformat prin mesaje primite de la planificatori via controlori. Practica de profil a demonstrat că agenții de influență pot fi:
– liderii de opinie din mediile intelectuale, care, din dorința lor de a se lansa în acțiune practică, acceptă să lanseze în spațiul social mesaje care par șocante pentru publicul autohton;
– un personaj apropiat factorilor de decizie – în general acesta este compromis printr-un fapt verificabil, pentru a avea certitudinea unei colaborări mai longevive;
– șefii de asociații; contextul vieții asociative, specifice sistemelor pluraliste constituie un mediu favorabil pentru recrutarea și cultivarea agenților de influența. Plasând pe primul plan interese de ordin umanitar, protejate de un cadru normativ cu validitate internațională, dezinformatorul poate atrage mulți naivi în structurile asociației, care, profesional, sunt personalități de referință în domeniul lor de activitate.
e. intermediarii se recrutează dintre personalitățile influente în comunitatea respectivă pentru a juca rol de lideri de opinie și agenți de influența ai intereselor care stau în spatele mesajelor ce se emit cu un aer neutru și declarativ de pe poziții ”independente”;
f. releele – indivizi sau instituții care se dovedesc utili în amplificarea și programarea mesajelor care constituie conținutul dezinformării.
Ceea ce deosebește dezinformarea de alte tipuri de comunicare este caracterul deliberat al acțiunii și lansarea în circuitul informațional a unor informații parțial adevărate în conjugarea lor cu afirmații false, fară indicarea vreunei surse care ar putea fi verificabilă pentru autenticitatea celor emise. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde dezinformarea poate atinge frontal toate segmentele de opinie ale spațiului social.
Diversitatea enunțurilor, prin corelarea cu un spațiu (audio, video, grafic) limitat de înserarea într-o situație informațională, determină, în mod inevitabil, o selecție a mesajelor. Practica mass-media a relevat ca o sursă de distorsionare a mesajelor, cu efecte importante asupra calității informării și care poate degenera în dezinformare, o constituie utilizarea unor criterii neadecvate de selectare a informațiilor.
Dezinformarea poate fi o componentă a propagandei, dar aceasta nu se poate baza niciodată doar pe dezinformare. Din perspectiva consecințelor sale sociale, dezinformarea se aseamănă cu un alt fenomen manipulativ, zvonul. Acesta din urmă, spre deosebire de dezinformare, nu are un caracter deliberat și nu presupune în mod obligatoriu circulația unor informații false, ci doar dificil de verificat.
Zvonul poate fi produs însă de o acțiune de dezinformare. Ţintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, cât și indivizi, întotdeauna lideri, de orice fel, care pot influența decizional și acțional grupurile în care se află. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile țintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații, etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea de a verifica informațiile vehiculate.
Propaganda este considerată o activitate sistematică de transmitere, promovare sau raspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologii, în scopul influențării, schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente. În sensul clasic, se constituie că un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; în prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală), diferențiate după conținut și prin raportare la profilul grupului social care o inițiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.
Ca sistem, propaganda dispune de:
1. o structură instituțională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de organizare, centre de studiu, proiectare și difuzare de mesaje)
2. ideologie și valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă; acestea sunt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei
3. mijloace și metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge următoarele grupuri mari de metode:
– afectivă – constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri și adeziuni colective, mai ales de tip emoțional. Mai întâi se indică consecințele negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume (afectarea intereselor, amenințare a poziției individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante etc) pentru a declanșa reacția afectivă,negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită, care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectivă.
– a faptelor care este concentrată pe transmiterea de fapte cât mai concrete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate și care dispun de potențialitatea descoperirii unei surprize de către receptor.
– persuasivă – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional.
O altă distincție importantă se face între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru obținerea unor efecte imediate) și propaganda strategică (pe termen lung, destinată formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază și concepțiilor proprii indivizilor și societății.
1.2 Opoziții informaționale
Dezvoltarea și implementarea relațiilor de piață au condiționat transformarea informației într-o marfă specifică. Cu ajutorul unei astfel de marfă, care are valoare înaltă se realizează operațiuni de schimb, cumpărare-vânzare etc.
Este important faptul că orice subiect economic (de stat sau antreprenoriat) în activitatea proprie efectuează operațiuni de colectare, înregistrare, stocare, prelucrare și transmitere a informației. Pretutindeni s-au dezvoltat sistemele informatice, care au ca scop realizarea funcțiilor deservirii informaționale a utilizatorilor atât individuali, cât și colectivi.
Se analizează modelul tridimensional al opozițiunilor informaționale în cadrul cărora se disting trei nivele și care pot clasificate și în calitate de scopuri ale infractorilor informaționali:
date personale;
informații corporative, care caracterizează concurența dintre corporații în vederea obținerii secretelor comerciale;
informații globale, referitoare la reacțiile ramurilor industriei, economiilor diferitelor regiuni, țări, continente.
Opoziția informațională – reprezintă acțiuni, orientate la atingerea superiorității informaționale cu ajutorul nimicirii informației și sistemelor informatice ale concurenților și asigurării securității resurselor informaționale personale. Parte componentă a opoziției informaționale este terorismul informațional, care poate fi definit ca un complex de abuzuri intenționate cu sistemele informaționale, cu rețelele și componentele lor în scopul realizării acțiunilor teroriste.
Astfel, opoziția informațională și terorismul sunt legate direct cu structurile criminale, escrocii etc. De menționat faptul că accesibilitatea tehnologiilor informaționale contemporane, importul fără control, lipsa controlului necesar din partea statului (standardizare și certificarea componentelor hardware și software) sporesc mult tehnologic potențialul distructiv al abuzurilor.
Practica activității sistemelor informaționale dovedește că ele pot fi în calitate de obiecte, subiecte, mijloace de pregătire și realizare ale infracțiunilor de calculatoare.
Prin infracțiune informațională se subîntelege un complex de activități ilegale, orientate la accesul nesancționat, primirea și transmiterea informației, săvârșite cu utilizarea mijloacelor de calcul, telecomunicații și software. Astfel, la aceste infracțiuni vor fi afiliate orice acțiuni ilegale, legate de prelucrarea, stocarea și transmiterea informației. Se analizează tipurile de bază ale infracțiunilor, în cadrul cărora sunt evidențiate următoarele:
infracțiuni economice, legate de manipularea sistemelor informaționale și a resurselor lor în scopul obținerii unui profit economic: spionajul industrial, realizat cu ajutorul tehnicii de calcul și speciale; furtul și copierea de programe (pirateria); furtul de servicii; accesul nepermis la resursele informaționale.
încălcarea drepturilor personale ale cetățenilor și a secretelor comerciale ale organizațiilor nestatale: formare și utilizarea seturilor de date incorecte; divulgarea și utilizarea nelegitima a datelor; încălcarea obligațiilor formale, ce corespund normelor care definesc secretele profesionale, personale, comerciale.
încălcarea intereselor personale ale utilizatorilor sistemelor informatice.
În țările tehnologic dezvoltate există „ilegalitatea computerizată”, în cadrul căreia se evidențiază trei grupe de specialiști:
hackerii, care dețin cunoștințe vaste în domeniul tehnologiilor informaționale și care le utilizează în scopul primirii accesului nesancționat și realizării acțiunilor ilicite asupra resurselor informaționale (de stat sau comerciale).
Pirații, care se specializează în distrugerea protecției de copiere a asigurării programate licențiate.
În calitate de scopuri ale acestor grupări pot fi evidențiate urmatoarele:
De nivel micro. Se realizează de indivizi sau grupuri mici și se caracterizează prin obținerea unor rapide profituri materiale directe sau indirecte. Atingerea scopului final se caracterizează prin scheme relativ simple, cu necesitarea unor resurse tehnice și financiare neînsemnate.
De nivel macro. Pentru atingerea unor astfel de scopuri, se utilizează un spectru larg de acțiuni, bazate pe utilizarea tehnicii moderne de calcul, telecomunicații și asigurării programate speciale. Aceasta necesită disponibilitatea de resurse financiare suficiente, accesul la cele mai noi tehnologii informaționale, și pot fi realizate numai de organisme puternice din punct de vedere financiar și tehnologic. Scopurile principale macro-nivelului pot fi următoarele: obținerea unor beneficii strategice în mediul de concurență; influența asupra proceselor de luare a deciziilor, legate de planurile de dezvoltare strategică; colectarea informației, ce constituie secret comercial etc.
În ultimele decenii ale sec. XX, creșterea gradului de informatizare a proceselor industriale precum și a creșterii gradului de folosire a informațiilor în rezolvarea problemelor umane a făcut ca informația să fie considerată ca o resursă economică, întrucâtva egală cu alte resurse cum ar fi munca, materia primă și capitalul.
Această perspectivă scoate în evidența faptul că posesia, manipularea și folosirea informației poate îmbunătăți raportul cost-eficiență în multe procese fizice sau cognitive. Ca resursă individuală și socială, informația are câteva caracteristici ce o deosebesc de noțiunea tradițională de resursa economică. Spre deosebire de alte resurse economice, informația este practic nelimitată, având limite aparente impuse doar de timp și de capacitatea cognitivă umană.
Această caracteristică provine din faptul că informația, ca resursă economică, difuzează natural (se poate propaga singură), rata de reproducere a informației este mai mare decât rata de consum și informația nu suferă schimbări în cadrul tranzacțiilor (poate fi numai partajată, folosită în comun).
În acelasi timp, informația este compresibilă, atât sintactic cât și semantic. Calitatea ei de a se substitui altor resurse economice, transportabilitatea cu o viteză foarte mare, și abilitatea ei de a da un avantaj celui ce o deține, stau la baza remodelării unor industrii sociale (cum ar fi cercetarea, educația, activitatea editorială, comerțul) și chiar a politicii.
Preocuparea socială privind administrarea resurselor informaționale s-a extins în domeniul tradițional al bibliotecilor și al arhivelor și, a cuprins și informația organizatorică, instituțională și guvernamentală în ceea ce a căpătat numele de : managementul resurselor informaționale.
A doua percepție a informației (ce datează din aceeași perioadă), este aceea de: serviciu de primă necesitate, care a determinat dezvoltarea în întreaga lume a unui nou segment a economiilor naționale: sectorul de servicii informatice. Beneficiind de avantajele proprietăților informației și construind o percepție a utilității și valorii sale individuale și sociale, acest sector furnizează o largă gamă de produse și servicii informatice.
1.3 Cultura informației
În ultimii ani, atenția specialiștilor s-a îndreptat tot mai mult spre ceea ce este cunoscut sub denumirea de cultura informației, cultura digitală, cultura rețelelor. Dar pentru a vorbi despre acestea este necesar să vedem mai întâi ce înseamnă cultura tradițională în domeniul informării, ce presupune utilizarea efectivă a resurselor tradiționale de bibliotecă. Așadar, ce abilități sunt necesare pentru accesul la colecțiile tipărite?
În primul rând, abilități de citire, cunoaștere a instrumentelor de acces și abilitatea de a evalua critic atât instrumentele de acces, cât și materialele regăsite cu ajutorul acestor instrumente. Două elemente sunt importante aici: instruirea utilizatorilor în legătură cu interpretarea diferitelor elemente de informație din catalogul pe fișe și instruirea în privința obținerii informației din periodice, prin diferite instrumente de acces precum indexurile pe subiecte, revistele de recenzii și indexurile de citări.
M. C. Wilson arată că volumul mare de informație disponibilă pentru utilizatori prin procesul de regăsire a informației cu ajutorul calculatorului i-a determinat pe specialiști să extindă cultura tradițională la mult mai cuprinzătoarea cultură a informației. Aceasta pune accentul pe abilitatea utilizatorilor de a evalua critic informația prin prisma autenticității, a valorii si a caracterului său adecvat pentru procesul de rezolvare a problemelor.
Toate elementele necesare utilizatorilor într-un mediu tradițional de bibliotecă trebuie să se regăsească și în cultura informației. Cultura digitală necesită însă și competente suplimentare precum: cultură tehnică (abilități de utilizare a calculatorului), cultură a rețelelor, dar, mai ales, flexibilitate și adaptabilitate.
Cultura informației a fost definitã ca „abilitatea de a localiza, evalua și utiliza în mod efectiv informația necesară”. Cultura informației, un produs al societății informaționale, este cheia pentru educația permanentă și are o mare importanță în curriculum-ul din învățământul superior, îmbunătățind mediul predării și învățării. S-a spus chiar că „este abilitatea de a supraviețui în secolul al XXI-lea”.
Cultura digitală a fost definită drept cultura adecvată pentru era Internetului și această definiție trimite la numeroasele și variatele informații disponibile pe Internet, la care utilizatorii au acces. Însă pentru a extrage informațiile cele mai pertinente și cele mai fiabile din bazele de date, de pe site-urile web, utilizatorii trebuie să dispună de o serie de criterii care să îi ajute la filtrarea surselor de informare.
Aici trebuie să intervină specialiștii domeniului care să-i asiste pe utilizatori sau să-i instruiască în privința unei metode sistematice de evaluare a fiabilității surselor. Printre criteriile de evaluare a conținutului informațional ar trebui să se numere: mediul autorității care emite informațiile, valoarea și stabilitatea informației și dacă site-ul oferă un conținut nou sau o reflectare a unor conținuturi vechi.
De asemenea, pentru a putea utiliza în mod eficient colecțiile electronice, utilizatorii trebuie să aibă cunoștințe în legătură cu o serie de noțiuni pe care le-a introdus Internetul: motoare de căutare, limbaje.
Gilster a formulat o definiție a culturii digitale în care arată că aceasta înseamnă „dobândirea abilității de a înțelege și utiliza informația în formate multiple dintr-o gamă largă de surse atunci când este prezentată prin intermediul calculatorului”. Abilitățile necesare pentru a localiza surse de informare în format modern și abilitățile de evaluare a acestora se dovedesc deci elemente esențiale pentru cultura digitală.
Cultura informației bazată pe tehnologia de rețea într-un mediu în rețea a fost denumită cultura rețelelor și definită drept „abilitatea de a identifica, accesa și utiliza informație electronică din rețeaua informaționalã”. Educația utilizatorilor pentru cultura rețelelor a devenit pentru biblioteci un element critic al activității lor și constă din două aspecte: cunoaștere a informației din rețea și abilități pentru a localiza, selecta, evalua și utiliza informația din rețea.
Un lucru cert este că, în mediul informațional în rețea, rolul bibliotecarului devine mai complex, la sarcinile sale tradiționale adăugându-se acum administrarea, regăsirea, analiza, organizarea și punerea la dispoziția utilizatorilor a informației din rețea, bibliotecarul actionând nu numai în calitate de intermediar, ci și ca partener al cadrelor didactice în scopul educării utilizatorilor studenți pentru cultura rețelelor.
Despre cultura post-Internet putem spune că va necesita extinderea abilităților de a evalua informația, iar adaptabilitatea va continua să fie caracteristică personală cea mai importantă pentru utilizarea efectivă a instrumentelor digitale.
Dezvoltările tehnologice, nevoile de informare în continuă schimbare ale utilizatorilor determină o restructurare a bibliotecilor, a modului în care bibliotecarii își desfãsoară activitatea. În prezent, aceștia trebuie să prelucreze și să echilibreze colecții de informații nu numai tipărite, ci și electronice. Ce s-a putut remarca în ultimii ani este o regândire a fluxului de activități, progrese în manipularea informației electronice, în accesarea și utilizarea acesteia pentru predare și învățare. Nevoia de a structura și organiza informația, deci nevoia de instrumente avansate de acces, organizare, control devine tot mai acută.
Bibliotecile pot juca diverse roluri în educația pentru cultura informației. Dintre acestea, foarte importantă se dovedește contribuția pe care bibliotecile o pot avea în dezvoltarea de instrumente de învățare și de acces la informație. Bibliotecile pot, de asemenea, să ofere sprijin pentru utilizarea resurselor de informare din rețea și pentru crearea unor oportunități privind activitățile de învățare în cooperare. Aceste două direcții se înscriu în rolul pe care bibliotecile îl pot juca în domeniul educației la distanță prin intermediul rețelelor.
La nivelul instituțiilor de învătământ superior s-au înregistrat în ultimul timp tendințe spre o modificare a strategiilor educaționale. Acest proces este însă dificil și cere timp, dar un aspect important îl constituie faptul că pentru realizarea acestuia este necesară formarea de echipe care să includă cadre didactice, profesioniști din domeniul informării, specialiști în noile tehnologii ale informației și specialiști în pedagogie. Se contureazã astfel pentru bibliotecari posibilitatea de a facilita integrarea informației electronice în curriculum și de a oferi expertiza pe care o dețin în cadrul activităților de predare a abilităților de informare.
Învătarea bazată pe resurse cucerește tot mai mult teren și își dovedește avantajele. Dar nu trebuie uitat că aceasta trebuie să se bazeze pe acces la toate tipurile de resurse informaționale, atât tradiționale, cât și moderne și, astfel, depinde și de implicarea furnizorilor de informație.
În spațiul scandinav se poate constata că bibliotecile au înteles faptul că trebuie să-si asume un rol în inițierea activităților în echipă cu instituțiile de învătământ și în introducerea programelor de calitate privind cultura informației la nivelul universităților. Scopul cursurilor este să-i facă pe studenți să înțeleagă și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce învață, să-i ajute să dobândească abilități sporite de a gândi critic și independent și de a rezolva diversele probleme cu care se confruntă și să le ofere instrumente necesare pentru educația permanentă.
Pe continentul nord-american există numeroase exemple de programe destinate dezvoltării culturii informației, o serie de parteneriate între biblioteci și instituții de învățământ superior, care arată clar că asemenea colaborări sunt posibile și benefice pentru ambele părti implicate. Desigur, există și dificultăți în derularea acestor programe, precum infrastructura și resursele insuficiente, angajamentul în timp necesar pentru a dezvolta cursuri noi, aspectele legate de copyright, dar avantajele pe care le prezintă depășesc aceste probleme. Prezentăm în cele ce urmează trei exemple de astfel de parteneriate:
– Arcada informației la Universitatea din Iowa, care constă într-un efort de colaborare între biblioteci, oficiul pentru tehnologia informației și facultăți. Este o facilitate proiectată pentru a sprijini utilizarea serviciilor electronice în cercetare, predare și în învățarea independentă. Include un angajament formal pentru cooperare și comunicare și funcționează de la începutul anilor 1990.
– Programul Serviciile de Informare Vancouver de la Universitatea Vancouver, care oferă instruire privind tehnologia modernă pentru studenți, personal și facultate. Sunt utilizate ateliere care pornesc de la nevoi și există, de asemenea, mini – ateliere bazate pe web.
– Cursul interdisciplinar de Aplicații pe Calculator de la Colegiul Hunter, care se bazează pe eforturile de cooperare între un bibliotecar și un profesor pentru a preda studenților aplicațiile pe calculator.
S-au avut în vedere nevoile utilizatorilor de a accesa resurse autentice și utile, ca și nevoia de a interpreta și aplica rezultatele și, în acest sens, a fost realizat un studiu în cadrul unui liceu din California. O echipă formată din membrii instituției, cadre didactice și bibliotecari, au urmărit problemele pe care elevii le întâmpinau în accesarea și evaluarea informației.
Apoi, a fost stabilit un grup de studiu al cărui scop a fost „să îmbunătățească competența elevilor privind cultura informației prin dezvoltarea unui repertoriu de strategii de cercetare, prin evaluarea critică a informațiilor, prin sintetizarea și partajarea informației în modalități creative semnificative, prin încorporarea tehnologiei în procesul de instruire”.
Evaluând nivelul abilităților pe care elevii le aveau, au fost detectate și zonele care necesitau atenție: evaluarea site-urilor web, determinarea calității și credibilității informației, utilizarea surselor de referințe specializate, compararea diferitelor surse care tratau același subiect, redactarea lucrărilor de cercetare într-o modalitate sistematică, citarea surselor în mod corect, crearea bibliografiilor adnotate, evitarea plagiatului etc.
S-a constatat că și profesorii aveau nevoie să-și îmbunătățească instruirea în această zonă, iar printre soluțiile formulate în urma rezultatelor studiului s-au numărat: dezvoltarea unei secvențe de instruire privind cultura informației pe parcursul curriculum-ului; dezvoltarea și instituirea unor standarde de cercetare și a unor modele de citare, ca și dezvoltarea curriculum-ului și a asistenței pentru a-i sprijini pe elevi să devină mai instruiți în ceea ce privește cultura informației.
Orice analiză a abilităților de informare trebuie să plece de la două aspecte: de ce sunt importante aceste abilități și cum pot fi ele definite. În ceea ce privește primul aspect, așa cum am menționat mai înainte, apariția diverselor surse de informare electronice, a Internetului etc. ridică o serie de probleme legate de stabilirea provenienței, acurateței și a fiabilității informațiilor, ca și probleme legate de copyright. Având abilitățile de informare necesare putem face față tuturor acestor probleme.
O definire a abilităților de informare ar trebui să aibă în vedere atât abilități precum cele de a fi capabil să utilizezi o informație, să întreprinzi o cercetare la orice adâncime sau complexitate și să demonstrezi aceste lucruri prin intermediul citărilor și referințelor la materialele respective, cât și abilități legate de întelegerea modului în care informația este produsă în lumea modernă, de evaluarea critică a conținutului și a validității informației, apoi anumite idei practice despre cum este achiziționată, administrată, diseminată și exploatată informația în lumea actuală, în special cunoștințe despre cum anumite grupuri profesionale utilizează informația la locul de muncă (în afaceri, în lumea culturii și a artelor).
La nivelul structurilor infodocumentare britanice s-a putut observa în ultimii ani o extindere a activităților în domeniul dezvoltării abilităților de informare, deoarece cercetările au arătat că, adesea, studenții părăsesc universitățile fără abilitățile necesare pentru a se descurca într-o societate bazată pe informație. Este limpede că dacă nu știi să folosești informația ești mult mai usor de manipulat.
În urma unei analize complexe a literaturii de specialitate, SCONUL (Standing Conference of National and University Libraries / Conferința Permanentă a Bibliotecilor Naționale și Universitare) a identificat și propus un set de șapte abilități principale de informare, necesare pentru formarea unor persoane competente în ceea ce privește cultura informației:
1. abilitatea de a recunoaște nevoia de informare.
2. abilitatea de a distinge modalități în care „lipsa” de informare poate fi abordată:
– cunoașterea tipurilor corespunzătoare de resurse, atât tipărite, cât și non-tipărite;
– selecția resurselor cele mai adecvate;
– abilitatea de a înțelege aspecte care afectează accesibilitatea surselor.
3. abilitatea de a construi strategii pentru a localiza informația:
– pentru a dezvolta o metodă sistematică adecvată nevoii;
– pentru a înțelege principiile construirii și generării bazelor de date.
4. abilitatea de a localiza și accesa informația:
– pentru a dezvolta tehnici de căutare corespunzătoare;
– pentru a utiliza tehnologiile informației și comunicării, inclusiv rețele universitare internaționale;
– pentru a utiliza servicii de indexare și rezumare adecvate, indexuri și baze de date de citări;
– pentru a utiliza metode de informare curentă.
5. abilitatea de a compara și evalua informația obtinută din diferite surse:
– înțelegere a aspectelor ce țin de autoritate;
– înțelegere a procesului de recenzare în editarea științifică;
– extragere adecvată a informației care corespunde nevoii de informare.
6. abilitatea de a organiza, aplica și comunica informația altor persoane în modalități corespunzătoare situației:
– să se citeze referințele bibliografice în proiecte, teze etc.;
– să se construiască un sistem bibliografic personal;
– să se comunice efectiv utilizând mijlocul adecvat;
– să se înteleagă aspecte legate de copyright și plagiat.
7. abilitatea de a sintetiza și construi pe baza informației existente, contribuind la crearea de cunoaștere nouă.
NOTE
1 Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 65
2 Wunenburger, Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004, pp. 37-40
3 Melvin L. DeFleur, Sanda Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 54
4 Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana Maria, Relațiile publice, eficiența prin comunicare, Editura comunicare.ro, București, 2003, p. 8
5 CIWARS Intelligence Report. Vol. 2. Issue 8, 1998, pp. 37-45
6 Meyer, G. R., The social organisation of the computer underground – Decalb, Illinois, 1989
7 James Lull, Manipularea prin informație, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg, Prahova, 2002, p. 42
8 Myoung Chung Wilson, To Dissect a Frog or Design an Elephant: Teaching Digital Information Literacy through the Library Gateway în: 63rd IFLA General Conference, Copenhagen, 1997, Booket 7, p. 12-15
9 A progress report on information literacy: an update on the American Library Association Presidential Committee on Information Literacy: Final Report, March 1998
10 Hannelore B. Rader, Faculty-Librarian Collaboration în Building the Curriculum for the Millenium-the US Experience în Paper of the 64th IFLA General Conference, Amsterdam, 1998, Booket 1, p. 34-42
11 Gilster, Paul, Digital Literacy. New York, John Wiley & Sons Inc., 1997
12 Ibidem, p. 33
13 McClure, Charles R., Network Literacy: A role for Libraries? în Information Technology and Libraries 13, 2 (June 1994 ), p. 115-125
14 Chengren Hu, Network Literacy: New Task for Librarians on Users Education în: 62nd IFLA General Conference, Beijing, 1996, p. 84-88
15 Christina Tovoté, Customer or refined student? Reflections on the „Customer” Metaphor în the Academic Environment and the new Pedagogical Challenge to the Libraries and Librarians în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
16 Hannelore, B. Rader, op. cit
17 Farmer, Lesley, Information literacy: a whole school reform approach în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
18 Ibidem
19 Bainton, Toby, Information literacy and academic libraries: the SCONUL approach în 67thIFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
20 Ibidem
CAPITOLUL II – ROLUL PRESEI LOCALE ŞI SURSELE DE FINANŢARE
2.1 Rolul presei locale
2.2 Credibilitate versus Profit
2.1. Rolul presei locale
Presa, câinele de pază al Puterii
Mass-media a fost deseori considerată „cea de-a patra putere” în stat (alături de executiv, legislativ și justiție), iar democrațiile moderne au fost poreclite „democrații mass-media”. Dar ce se ascunde în spatele acestor considerații? Care este puterea reală de care dispune mass-media? Cum pot fi descrise funcțiile acesteia în contextul cooperării cu celelalte organisme din cadrul sistemului intermediar și mai ales cu partidele politice?
Politica ar fi de neconceput în statele moderne de astăzi fără mass-media. Altfel decât în vechea Atena, cetățenii nu se mai adună pe agora pentru a dezbate asupra deciziilor ce urmează a fi luate.
Politica este prezentată prin intermediul mass-media. Ceea ce știm despre politica din țară noastră am aflat de cele mai multe ori prin intermediul televizorului, al radioului și al ziarelor. Mass-media ocupă prin urmare un rol central în cadrul sistemului intermediar.
Asociațiile și partidele au o activitate publică, ele încearcă permanent să facă uz de mass-media. Acesta este un alt argument care arată cât de strâns conectate și interdependente sunt aceste părți ale sistemului intermediar.
A fost odată că niciodată o țară democratică cu două mari partide care stăpâneau poporul de pe fotoliile parlamentului. Parlamentul era numit de toți Prima Putere. Înțelepții din partide și-au scris viziunile sub forma unor prea frumoase programe, mesajele lor către popor. Și când a venit vremea, poporul a ales cel mai bun dintre aceste programe; iar acest partid a preluat puterea pentru patru ani, conducând țara așa cum promisese. Guvernul purta numele de A Doua Putere, și pentru că totul să fie cât mai drept, justiția a devenit cea de a Treia Putere, care avea grijă ca nimeni să nu înșele pe nimeni.
Și pentru că cetățenii din orașe și din provincie să afle ce avea de gând să facă guvernul, dar să măsoare și propunerile opoziției din parlament, a trebuit să existe și presă. Acest mijloc servea politicienilor la răspândirea mesajelor lor. Mass-media din serviciul acestora erau așadar un fel de servitori, servitorii politicii. Bineînțeles că acești servitori mai aveau câteodată răgazul de a mai cârcoti prin bucătărie sau la cârciumă, după slujba de duminică, despre ce au mai făcut stapânii – iar acest lucru a primit numele de „comentariu”. Dar toți acești servitori știau bine care era treaba lor oficială – și anume știrile, și ce era distracție – opiniile personale.
Pe scurt: Mass-media a început să se înțeleagă ca heralzi și cronicari, ca păstrători ai valorilor democratice și uneori ca (foarte) apreciații bufoni ai țării noastre. Astfel încât ei s-au auto-intitulat cu mândrie a patra putere, cu toate că acest lucru nu stătea deloc așa scris în Constituție.
Cam asta ar fi frumoasa fabulă despre epoca de aur a democrației, când totul mai era încă atât de simplu. Guvernul conducea țara, opoziția era mereu împotrivă, curțile de justiție aplanau toate conflictele, iar presa aducea la cunoștință publicului »all the news that fit to print« (așa sună celebrul moto care tronează pe prima pagină a New York Times), pentru că acesta să știe cum mai stau treburile. Dar cum arată realitatea astăzi? Pardon, greșeală de formulare: cum decurge dezbaterea cu privire la realitate astăzi? Partide în plină criză, guverne care instrumentalizează mass-media.
Mass-media oferă un potpuriu de știri, opinii și divertisment; ea nu mai este interesată decât de cote de audiență. La ora asta domnește „jurnalismul pe bani”, politicienii vorbind chiar despre un „jurnalism de troacă”. Mass-media prezintă astăzi numai știri despre persoane, spectacole și scandaluri, ea vorbește despre ceea ce astăzi este considerat a fi politică simbolică, nu și despre lumea reală în care trăim.
Mass-media și-a păstrat redacțiile de știri, acestea trebuie să contribuie cu propria cotă de „infotainment”. Justiția îi urmărește pe toți fără nici un rezultat sau dă verdicte neesențiale. Publicul este manipulat sau luat peste picior de toată lumea. Nu mai lipsește mult pâna când toți vom deveni asemenea lui »Mr. Chance« din acel film celebru, care credea că schimbând posturile de televiziune va putea șterge toate situațiile neplăcute care se întâmplă în lumea reală.
Care este morala acestei povești? Să nu ai încredere în vechile fabule! și nici în poveștile în care presa apare ca servitor și nici în cele în care ea devine a patra putere în stat, o portavoce a cetățenilor de rând. Nimic din acestea nu a existat vreodată. Totul a fost întotdeauna cu mult mai complicat. La fel de neîncrezători trebuie să fim și față de unele noi mituri științifice care vorbesc despre viitoarea putere multimedia sau despre politică CNN-ului și a lui Berlusconi. O simplă privire în istoria mass-mediei arată că nici măcar Bismarck nu s-a comportat cu mai multă virtuozitate în ceea ce privea manipularea mass-mediei și că Machiavelli a anunțat toate acestea în „Principele”.
„Politica simbolică nu este nimic nou. Aș dori totuși să vă îndrept atenția pe numărul mare de schimbări concrete și mici, dar importante. Pentru că revoluțiile adevărate sunt cu mult mai rare decât cred protagoniștii acestora. Ce se întâmplă de fapt între partide, mass-media și public?”
Întrebarea de bază este următoarea: Cine decide ce se va afla pe agenda politică? Partidele, mass-media sau publicul? Există patru modele:
Modelul top-down pleacă de la ipoteza că actorii politici din cadrul partidelor și guvernelor influențează prin deciziile lor lumea reală, înregistrând feed-backul populației și elaborând pe baza acestuia ordinea politică a zilei, pentru a o da mai apoi mai departe către mass-media care, la rândul ei, o prezintă publicului larg.
Modelul mediocrației implică faptul că mass-media este o parte esențială din procesul de formare a opiniei publice, putând influența astfel și programul politic. Mass-media înregistrează reacțiile populației la deciziile politice din viață reală și le refractează atât asupra lumii politice, cât și asupra publicului.
Modelul bottom-up postulează că publicul – cetățenii, alegătorii, opinia publică, poporul etc. – este cel care înregistrează problemele din lumea reală, influențând astfel opinia publică și astfel și mass-media. Publicul este cel care își imprimă, atât direct cât și indirect, opiniile asupra deciziilor luate de politicieni și partide asupra mass-mediei.
Modelul biotop pleacă de la ipoteza strânsei interdependențe dintre oamenii politici și mass-media, publicul având doar un rol de spectator.
Libertatea informației: premisă și expresie a democrației
Democrația trăiește din lupta dintre opiniile divergente. Ea are nevoie în general, la toate nivelele societății – în familie și la școală, în asociații și la serviciu – de un anumit climat social care să favorizeze discutarea deschisă a divergențelor de opinie. Susținerea propriilor păreri trebuie tolerată și încurajată, la fel și constanta repetare a „de ce”-urilor. Acțiunile, care trebuie să fie mereu deschise criticilor, nu trebuie să pornească de la directive care nu se bazează pe discuții și motivații prealabile, ci care pleacă de la argumente solide.
Este de la sine înteles că aceste dezbateri trebuie să aibă loc în public. Ce ar mai avea de câstigat opoziția, dacă criticile sale la adresa guvernului ar ramâne ascunse după uși ferecate? Argumentele lor nu ar mai avea nici un efect, pentru că opoziția nu poate exercita presiuni asupra conducerii decât în momentul în care, prin critică publică, poate influența alegătorii. De abia când un partid la putere se vede amenințat de niște alegeri care s-ar putea sfârși neașteptat, abia atunci va lua în serios criticile opoziției, alegătorii devenind astfel un fel de arbitrii între putere și opoziție.
Dar pentru că alegătorii sunt cei vizați în această competiție dintre partide, partidele trebuie să ajungă cumva la ei. Premisa unei opoziții solide este de aceea șansa de a putea reprezenta în mod liber și public propriile convingeri. Pe de cealaltă parte, și partidele la putere sunt obligate, pentru a-și păstra poziția, să contribuie la formarea opiniei publice, punând la dispoziția acesteia propriile lor perspective și convingeri.
Funcția de control, de critică și de stimulare nu revine însă doar opoziției parlamentare, ci întregii opinii publice. Caracterul public este determinat, în primul rând, de faptul că oricine își poate aduce aportul la formarea opiniilor. Toți trebuie să aibă posibilitatea să strângă informații și să contribuie la formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de „opinie publică” presupune și că obiectul acesteia este de natură publică, și nu privată. Obiectul ei este așadar »res publică« în sensul cel mai larg al termenului.
De sfera publică aparțin prin urmare toți cetățenii unui stat sau asociațiile de cetățeni dintr-un stat preocupați de soarta societății care își exprimă preocupările în mod public sub formă de critici și atitudini de respingere sau de aprobare, încercând astfel să influențeze procesul de formare a voinței politice. Ei constituie opinia publică. Dar pentru că într-o societate pluralistă există de regulă mai multe opinii în ceea ce privește sfera publică, nu va exista niciodată o singură opinie publică general valabilă, ci mai multe.
Caracterul public al structurii democratice iese la iveală tocmai din această poziție independentă, aflată la polul opus aparatului statal. În democrație, toți au dreptul să-și exprime în mod liber opiniile politice. Prin acest lucru nu se înțelege că fiecare dintre noi are dreptul să-și aibă propriile opinii personale. Opiniile proprii sunt mai mult, ele sunt fundamentul pe care este clădită participarea activă la viața publică.
În acest punct, dreptul de libera formare și exprimare a opiniilor se află în cea mai strânsă legătură cu dreptul la libera întrunire și asociație, precum și cu libertatea presei și a audiovizualului. Aceste drepturi au relevanță politică, pentru că fără ele, dreptul de a participa la formarea opiniei publice nu ar mai putea fi realizat. Un singur individ nu poate să facă propagandă personală pentru opiniile sale în cadrul procesului de formare a opiniei publice. Opiniile lui vor capăta relevanță politică doar atunci când vor fi amplificate prin intermediul presei scrise, a radioului și televiziunii. În statele moderne, dezbaterile publice ar fi de neconceput fără instrumentarul mijloacelor de comunicare în masă. Așadar, dreptul fiecărui individ de a lua parte la formarea opiniei publice este urmat îndeaproape de necesitatea că mijloacele de comunicare în masă să fie libere de orice constrângere statală.
Conducerea unui stat nu trebuie să poată interveni în conținuturile ziarelor sau a programelor de radio sau de televiziune. Partidele la putere nu trebuie să renunțe la utilizarea mijloacelor moderne de comunicare în masă pentru a-și explica politica, dar ele trebuie să facă acest lucru adoptând rolul de simplu partener al altor partide în cadrul procesului de formare a opiniei publice, fără să pretindă să ocupe o poziție privilegiată. Atunci când puterea are ceva de spus, opoziției trebuie să i se dea posibilitatea să ia și ea cuvântul.
Libertatea presei nu este asigurată doar de blocarea intervențiilor puterii sau de interzicerea cenzurii. Instanțele publice trebuie să se asigure și de faptul că nici o parte a societății nu va prelua monopolul asupra opiniei publice. Pentru că pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare în masă este evident. Ele permit ca informațiile să fie transmise unui număr mare de telespectatori, ascultători sau cititori, fără ca toată populația să abia accesul asigurat la aceste mijloace de comunicare în masă. Există oameni care nu au bani nici de un ziar.
Datorită progreselor tehnologice s-a ajuns la o concentrare crescută a tirajelor ziarelor, astfel încât diversitatea opiniilor s-a limitat în mod sensibil. Iar acest proces nu prea mai poate fi inversat. Ziarele „bune” trebuie să se bucure de o anumită amploare. Organele legislative au rolul să împiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste monopoluri există, ele trebuie ținute sub control. Statul trebuie să se asigure că în redacțiile ziarelor este respectat prin statut dreptul la liberă exprimare al ziariștilor.
Din fericire, aceleași noi procedee de tipărire și multiplicare au dus și la creșterea numărului diversității publicațiilor regionale și locale, lucru care a condus la creșterea posibilităților de raspândire a informațiilor și comentariilor cu iz politic. Răspândirea aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim rang.
Și mai greu poate fi evitată apariția monopolurilor în domeniul radioului și al televiziunii. Investițiile de capital necesare precum și avantajele tehnice pe care le au aceste medii permit ca orice grupare să își poată găși audiența în eter sau în fața ecranului TV. De aceea, peste tot în acest domeniu au fost create reglementări care să asigure că toate atitudinile prezente în societate să poată fi proiectate și în eter sau pe ecranul televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie să decurgă, mai ales în radio și televiziune, într-o manieră pluralistă, necesitând un control strict al încercărilor de manipulare venite din partea grupărilor aflate la putere.
Cine dorește să își exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie să aibă posibilitatea de a fi informat cu privire la lucrurile de care este interesat. Nu poți să-ți formezi propriile judecați dacă nu știi despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetățean activ politic care participă la formarea opiniei publice, acceptându-l ca sursă suverană a autorității statale, trebuie să îl informeze pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmează a fi luate. Aceasta este cealaltă fațetă a libertății presei și a opiniilor. Toate lucrurile de interes public pe care trebuie să le cunoască cetățenii pentru a-și putea forma judecăți politice justificate trebuie discutate în mod public.
Nu vom putea însă niciodată defini exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degrabă de stilul, bunul-plac și autodisciplina ziariștilor și mai puțin de reglementările legale. Bineînteles că mulți ziariști vor profita de libertățile care le sunt oferite, mai ales atunci când dezvăluie detalii din viața unui om politic. Totuși, cei care își vor depăși atribuțiile în mod exagerat vor fi pedepsiți conform legilor în vigoare, care nu trebuie însa să se transforme într-o „botniță” pusă presei, radioului și televiziunii.
Cine pune preț pe informație va trebui să ia în calcul și problemele care se pot ivi că urmare a abuzului de libertăți. Statul trebuie să se ferească să apeleze la cenzură pentru a preveni comiterea unor astfel de abuzuri, pentru că astfel, libertatea presei s-ar putea cutremura din temelii. Pentru că – după cum a scris Karl Jaspers – „este incert dacă adevărul iese la iveală prin uzul libertății. Sigur este însă că prin cenzură, adevărul este pervertit”.
Doar în aceste condiții se poate forma o opinie publică liberă, care să emită critici, să controleze și să dea impulsuri. Numai într-o sferă publică funcțională oamenii își pot contura judecăți valabile, devenind capabili să-și dovedească importanța politică în cadrul și în afară alegerilor. Democrația și dezbaterile publice libere sunt două fațete ale aceluiași lucru.
Opiniile nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele sunt de cele mai multe ori create. Puterea, partidele și asociațiile au o »activitate publică«. Societatea pluralistă ia la cunoștință o sumedenie de opinii publice, deseori controverse. Cine emite pretenția că redă și reprezintă o opinie publică valabilă, dorind să impună politicului anumite linii directoare, este suspectat că prin apelul făcut la această unică opinie publică dorește să dea o amploare necuvenită propriilor sale interese. Pentru că doar printr-un dialog real, care să pună față în față opiniile divergente, se poate ajunge la o „adevărată” opinie publică.
Liniile directoare din politică sunt formulate în cadrul societății pluraliste mai puțîn prin intermediul dezbaterilor publice sau de către o opinie publică exprimată la unison. Ele apar de obicei ca expresie a unei serii de compromisuri care trebuiesc făcute de diferitele puteri socio-politice din stat.
Parlamentul nu mai este astăzi așa cum era el înfătișat în teoria burgheză, o adunare de persoane care discută, care în cadrul unor discuții libere găsesc soluții pentru binele comunității, el este ultima instanță, locul în care sunt fixate compromisurile dintre forțele sociale și revendicările comunității. Astăzi, opinia publică nu mai este dominată de aportul la discuții al unor indivizi care reprezintă anumite interese politice, ci de luările de poziție ale puterii, partidelor și asociațiilor.
Deciziile nu se iau însă pe „piața” acestor informări publice, ele sunt deseori negociate în spatele ușilor închise, astfel încât opinia publică nu mai poate înregistra decât rezultatele finale. Totuși nu trebuie subestimată puterea de influență adesea covârșitoare pe care o au anumiți oameni politici, jurnaliști sau analiști importanți asupra procesului de formare a opiniei publice.
Doar acele regimuri care se supun atenției opiniei publice iau în serios maturitatea politică a cetățenilor lor. Și pentru că atât partidele cât și asociațiile sunt astăzi parte din autoritatea publică, și ele trebuie să se deschidă în fața opiniei publice. Astăzi nu trebuie să se mai discute doar la nivelul alegătorilor și în parlament, ci mai ales în cadrul și între partide și asociații, inițiative civile și mișcări sociale. În fața reflectoarelor, altfel ar putea sta lucrurile în ceea ce privește partidele și asociațiile. Bineînteles că democrația modernă nu poate fi consolidată doar prin intermediul publicității.
Democrația, partidele și asociațiile au nevoie să intre în sfera publică, accesibilă tuturor. Aici, un rol central în cadrul democrației îl joacă presa, radioul și televiziunea, iar ele pot îndeplini acest rol doar dacă prin intermediul lor, controversele publice și diversitatea opiniilor ies în mod clar la lumină.
Astfel, cetateanul reuseste sa îsi modeleze comunitatea, democratia reusind sa-si înfiga radacinile adânc în natiune. Opinia publica este instrumentul care controleaza întreaga masinarie politica. Comunitatea, care se bucura de acordul de principiu dintre instantele decizionale si opinia publica, a gasit acel fundament democratic, pe baza caruia poate fi desfasurata o politica liberala si consecventa.
CAPITOLUL III – REGLEMENTĂRI ŞI ABATERI
3.1 Deontologie, norme şi asociaţii
3.2 Jurnaliştii, a patra putere în stat sau promotorii politicului? | Studiu de caz
2.3 Presa ideală: fără manipulare
Cultura epocii în care trăim este relaționată de media. Cultura imaginii care s-a dezvoltat în modernitate presupune inter-relaționarea imaginii, sunetului și cuvântului în forme care creează structuri semnificative. Cultura media se distinge prin varietatea ei îmbogațită necontenit prin noi ameliorări tehnologice, penetrarea ei în cele mai intime spații ale antropologiei cotidianului, ale experiențelor individuale și colective. Legătura dintre cultura media și cultura de tip industrial, tehno-cultură, este evidență prin replicarea unor modele de producere și reproducere care se regăsesc în mass-media.
Cultura imaginii, cultura media se adresează unui public foarte larg, purtând în consecință o diversitate de mesaje care nu se pot înscrie într-un singur tipar. Este dificil să clasificăm cultura media într-un model care să fie recunoscut în diversitatea sa, cultura media nu își propune o asemenea organizare, ci după cum se poate ilustra prin varietatea ei de forme, se orientează spre replicarea imediată, de aceea poate mai puțin tipologizată a ramurilor ei.
Ceea ce nu înseamnă că datorită caracterului ei de masă, cultura media nu este distinctă prin specificitatea ei, pentru atingerea căreia se respectă formule, coduri și un limbaj adecvat. Faptul că media se adresează tuturor are o deosebită importanță pentru modelarea imaginarului colectiv și individual, dacă ar fi să ne referim doar la nevoia de informare, precum și la capacitatea mereu augmentată de comentariu a informației pe care presa scrisă și cea audio-vizuală o deține în prezent. Specializarea survenită în capacitatea de informare a unui public global în cazul televiziunilor internaționale, implicit accesul la standarde internaționale de informare și comunicare au condus la crearea unui alt tip de audiență culturală, ale cărei așteptări sunt formate, modelate și trebuiesc deservite profesional.
Cultura media a dezvoltat de asemenea o latură a divertismentului care se găsește implicit în calitatea și rețetele de fabricare a informației, precum și crearea modului de obiectivare al realității transmise audienței. Există un spectator al culturii media, dispus să preia totalitatea mesajelor care sunt puse în circulație, să reproducă fidel conținutul cultural și de divertisment al unei asemenea informări și modelări, și astfel să trăiască și să acționeze în conformitate cu aceste standarde de viață uniformizate și reproductibile. Artizanatul culturii tradiționale, în care mesajul cultural era girat de o personalitate ori de o școală (în care desigur existau diferențe) a fost depășit.
Media a înființat un managerialism cultural care provine din faptul că direcționarea culturii în această arie de interes a unei majorități de spectatori, este dată de obținerea de profit. Spectatorul unei asemenea culturi este un consumator, cultura media se poate caracteriza în diversitatea ei de consumatorism, de impunerea unor standarde mai relaxate ori mai acute de consumatorism cultural. Datorită faptului că media are disponibilitatea de acces pe care a dezvoltat-o prin progresul și fiabilitatea tehnologiei, precum și gradului de audiență, cultura media produce o pedagogie culturală diferită de cultura tradițională, denumită de analiștii culturali „înaltă” ori de elită. Trăsăturile acestei pedagogii se remarcă prin unificarea diferențelor care există între indivizi, printr-un grad sporit de conformism și de fabricare a consensului cultural, dar nu numai, datorat emoționalității pe care cultura media o „redescoperă”, readucând-o din condiția de marginalitate la care au condamnat-o constrângerile societății postmoderne.
Recâștigarea dreptului la emoționalitate ni se pare unul din atuurile culturii media, desigur fiind vorba de cultivarea unei emoționalități direcționate, conforme și conformiste, controlată de modele, personaje, mituri, eroi ai culturii media care se distribuie în fime, seriale, talk-show-ri. Prezența emoționalității în imagologia culturală media demonstrează că emoționalitatea a fost și continuă să fie reprimată de constrângerile unui cotidian orientat spre eficiență și capitalizare economică ori simbolică, iar pe de altă parte emoționalitatea produsă de managerii culturali este una artificială, îndreptată spre potențarea efectelor de senzațional, adică de ridicare al interesului cu nu importă ce mijloace, de multe ori cu cele ce se apropie de limita tolerabilă.
De fapt în multe ocazii cultura media a transferat limita cenzurabilă, bucurându-se de câștigarea unor libertăți care au fost consfințite de acceptarea majorității audienței. Câstigarea acestei majorități este mult mai importantă decât alte considerente ale culturii înalte, de pildă, apartenența la idealurile eroice, naționale, de rasă, ori de clivaj între diferite grupuri ale societății. Din acest unghi, există un mesaj democratic al culturii de masă, prin invitarea tuturor celor ce se revendică de la această cultură să participe la păstrarea și îmbogatirea ei.
Cultura media cultivă evenimentul în imanența sa. Modalitatea de reproducere a evenimentului în „realitatea” sa, de fapt descrierea interpretativă a respectivei realități, ni se pare o caracteristică a culturii media care produce evenimente prin mediatizare. Modul de prezentare a evenimentului, de orice natură ar fi acesta, creează iluzia unei participări active a audienței care este transportată pe oricare punct al globului pentru a fi martoră în viteza cu care se produc aceste evenimente la producerea și subminarea semnificațiilor acordate evenimentelor.
Nu se poate contesta că „mediatizarea” nu este un proces de importanță, în sine cultural, dar insistența cu care audiența culturală dorește (prin educarea care se face în acest sens) că procesul de mediatizare să suplinească interpretarea personală a dus pe mulți analiști, începând cu membrii școlii de la Frankfurt să pună sub semnul îndoielii autenticitatea mesajului cultural al mass-media.
Ideea că prin mass-media are loc o manipulare concertată de interese obscure a majorității consumatorilor de cultură, că în general aceștia nu mai au posibilitatea de a distinge realitatea de imaginile fictive care o construiesc în laboratoarele media, este adesea dezbătută. Este discutabil dacă se pot alege soluții radicale în această privință, fie de condamnare a manipulării prin mass-media, fie de subliniere a reacțiilor unice, personalizate ale membrilor societății.
Media oferă un teren bogat pentru susținerea unor reacții personale, chiar dacă marea masă a audienței alunecă și se conformează susținerii unui consens realizabil fără o idealitate a transcendentului, acela al producerii și reproducerii trăsăturilor de cultură de masă pe care cultura media o deține. Consecințele pe termen lung a obedienței față de standardele unei culturi de masă se recunosc în cultivarea unei emoționalități agresive, melodramatice, care recurge la șabloane pentru a fi mai rapid percepută și diseminată.
Audiența culturii de masă se recunoaște ca fiind aparte față de cea a unei culturi înalte, ori de elită, tot mai restrânse, prin simbolurile acordate culturii propriu-zise. Cultura nu mai aparține unor grupuri reduse, a unei clase, ci pretinde a aparține unei majorități pâna acum neîntrecute ca număr de consumatori. Este totuși discutabil dacă apartenența consumatorilor poate fi identificată ori considerată credibilă ca atare, ori este doar o jucare de roluri pe care cultura de masă o oferă consumatorilor. O trăsătură care a amplificat participarea a unor categorii diferite de spectatori este cea a distanțării de responsabilitate actului cultural.
Acesta este considerat a se încadra într-o marjă mai largă a divertismentului, devreme ce nu mai deține trăsăturile limitative ale culturii înalte, iar în acest caz, spectatorul se complace în a juca cât mai multe roluri. Cultura media a transferat catarsisul din sfera limitată a specificității ei, pe seama unei emoționalități accesibile și violente, neprelucrate simbolic, redate ca evidență a unei vieți „reale”, pentru a asigura accesibilitatea formelor de difuziune culturală. Viabilitatea acestor forme este mult mai efemeră decât formele culturii tradiționale, dar pe de altă parte, cultura media inovează într-un ritm rapid, reproducând formule ale culturii tradiționale.
Cultura mediei inițiază o nouă alfabetizare culturală și dispune de o nouă împărțire a spațiului privat vs. spațiul public. Despre noua alfabetizare pe care a inițiat-o cultura media s-au vehiculat numeroase opinii partizane, în sensul că „noua” cultură, ori cultura de masă ar determina o desprindere de tradiția culturală, și ar pava drumul spre manipularea consumatorilor chiar prin răspândirea în absența de standarde, care a atras de altfel numeroase critici.
Alfabetizarea culturală începe însă de la împletirea mijloacelor de propagare culturală, de la ceea diseminarea altor mijloace de atragere a individului spre audiență, de satisfacere a impulsurilor sale, și prin acestea de extrovertire. Noua alfabetizare culturală înseamnă o distribuire diferită a timpului liber, pe care îl ocupă într-un mod organizat, dând individului impresia de participare socială virtuală, devreme ce timpul folosit pentru participare este progresiv mai extins. Inițierea consumatorului în noutatea culturii media este relativ ușoară, difuzată rapid, cerută în cele din urmă de progresul tehnologic, așadar oricine pretinde că se poate izola de nevoia alfabetizării, îsi creează dificultăți de adaptare pentru lumea viitoare.
Cu atât mai mult cu cât alfabetizarea în cultura media înseamnă garantarea accesului la procesele de simbolizare ale lumii actuale, procese la care participă o adevărată „industrie” imagologică, factorii de crearea și difuzare a opiniei. Nevoile create pentru consumul de cultură media sunt cele care trec pe primul plan aceste nevoi sunt considerate în primul rând culturale, datorită faptului că participarea la actele culturii de masă îi înarmeaza pe consumatori nu doar cu un anume grad de informații, ci mai ales cu conștiința că manifestările culturii de masă sunt cele care depind de voința lor, fapt de altfel contestabil, și că alegerea unei manifestări față de altă ( ca în felul în care distribuit un meniu de programe tv) este relativ egală din punct de vedere al formării.
Consumatorul de cultură de masă are impresia unei alegeri virtuale egale că valoarea în oricare sens s-ar îndrepta, totul poate fi la fel de folositor, deoarece totul poate fi conținut în formula culturii de masă. Alfabetizarea poate fi înteleasă și în sensul de a rămâne la un nivel de permanentă inițiere pe care consumatorul să îl poată testa de fiecare dată cu emoția noutății. Cultura de masă nu își permite cel puțin deocamdată să transforme mijloacele ei în centre de raspândire a unor cunoștințe specializate. Modificarea spațiului public este obiectiv îndatorată culturii media. Pe de o parte disponibilitatea consumatorului de a acorda tot mai mult timp fizic audienței culturale de masă și tot mai puțin timp petrecut în societatea reală a oamenilor.
Pe de altă parte, flexibilitatea consumatorului care nu mai depinde de constrângeri severe, îl determină să urmeze tot mai aproape modelele distribuite de cultură de masă, datorită presiunii popularității acestora, transformată în consens al bunului gust, mondenității, în cele din urmă, eroism, model de reușită. Spațiul public invadează pe cel privat, iar forma adoptată este cea a seducției, a imaginii. Chiar dacă anumite imagini nu plac ori nu convin, dorința de a avea imagini despre lume, despre sine ca și despre celălalt este imposibil de substituit în modernitate.
Omul are nevoie de imagine, ca premisa a educării, comunicării și comprehensiunii sale. Este important să vedem, însa, că și spațiul privat, considerat un loc greu accesibil, cel puțin în epoca premodernă, se deschide imaginii, prin cultivarea jurnalelor ori scrierilor intime care produc o serie de imagini despre omul eliberat de dominația religiei ori ideologiei. Spațiul privat al omului de azi este tot mai mult prefabricat de cel public, liniile de despărțire dintre cele două spații fiind relativ șterse. Din ingerința spațiului public cu cel privat se pot trage concluzii privind construcția de identități determinată de influența culturii de masă. Identitatea modernă este descrisă că fiind discontinuă, ne mai fiind fondată de certitudinile imuabile ale generațiilor anterioare.
Datorită vulnerabilității ideii însăși de identitate, a căutării autenticității, cât și de faptul că evoluția societății postmoderne cere reformularea identității, cultura media poate oferi modele care își capătă popularitatea ori sunt infirmate de alegerea publicului. De la profesiunile de justițiar la cele de sportiv, identitățile sunt într-un continuu proces de tranziție.
Prin capacitatea de pătrundere a mass-mediei în arii culturale conflictuale, identitatea celor marginali, reprimați, expuși este adusă spre cunoaștere și spre îndreptarea condiției ei precare. Identitățile multiculturale ori monoculturale au devenit subiecte de dispută între apărătorii culturii de masă și cei ai culturii elitiste. Omul (post)modern poate să își recreeze identitatea în funcție de formulele identitare puse la dispoziție de cultură populară.
NOTE
[1] Popescu, Cristian Florin, Practica jurnalismului de informare. Principii, reguli, provocări, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 1999, p. 51
2 Ibidem, p. 54
3 Toffler, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, Iași, 1995, p.344
4 Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași, Postfata Dr. Gh. Aradavoaice, p. 250
5 von Alemann, Ulrich, Parteien und Medien în: O. Gabriel u.a. (ed.), Parteiendemokratie în Deutschland, BpB, Bonn, 1997
6 Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn, 1990, pp. 30-45
7 Alexander, Jeffrey, C., Seideman, Steven, Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, 2001, pp. 223-297
8 Anderson, Benedict, Comunități imaginate, Editura Integral, București, 2000, pp. 7-50, 145-189
9 Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 39-92
10 Antohi, Sorin, Civitas imaginalis, Editura Litera, Chișinău, 1994, pp. 64-104
11 Bourdieu, Pierre, Spiritul practic, Editura Institutul European, București, 2000, pp. 222-233
12 Boorstin, Daniel, Creatorii. O istorie a eroilor imaginației, Editura Meridiane, București, 2001, vol. 2, pp. 170-262
13 Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, 2000, Introducere pp. 21-63
14 Marcus, George, Fischer, Michael, Anthropology as Cultural Critique, University of Chicago Press, pp. 7-45, 111-137
15 Rabinow, Paul, în Writing Culture, edited by James Cliufforf and George E. Marcus, Umiversity of California Press, pp. 235-261
16 Mucchielli, Alex, Dictionar al metodelor calitative în stiintele umane si sociale, Editura Polirom, Iasi, 2002, pp. 34-38
CAPITOLUL IV – MANIPULAREA INFORMAŢIONALĂ
4.1 Relaţia presei cu autorităţile locale
4.2 Relaţia presei cu publicul
4.3 Implicarea politicului în mass-media locală
4.4 Implicarea administraţiei în mass-media locală
4.5 Jurnalismul de investigaţie în mass-media locală
4.6 Modalități și tipuri de manipulare
Prin subinformare înțelegem informarea insuficientă și incompletă. Ea poate apărea din mai multe motive, dar cel mai important dintre acestea îl constituie prezentarea unui text incomplet. Dacă excludem din start posibilitatea ca jurnalistul să fie pus, la modul conștient, în slujba unor interese străine de instituția de presă în care îsi desfășoară activitatea, atunci singurele explicații posibile pentru publicarea de texte incomplete sunt fie lipsa de profesionalism a acestuia, fie alocarea unui timp insuficient pentru elaborarea materialului informativ.
Subinformarea se poate manifesta și din cauza unor politici editoriale incorecte provocate de conflictul de interese sau prin selectarea greșită a subiectelor ce vor fi difuzate. Dar „fie că discutăm despre un text incomplet izolat sau despre un întreg sistem media, rezultatele sunt clare și inevitabile: ocultarea informației ce poate fi importantă pentru public, conduce invariabil la o scară de valori eronată, până la decizii eronate ale publicului” Spre deosebire de subinformare, suprainformarea se produce doar la nivelul instituțiilor de presă. Este ceea ce teoria americană a presei denumește generic drept „pack journalism”. Suprainformarea este un exces de informare în legătură cu anumite subiecte în detrimentul altora mai importante.
În acest mod, subiectele cu adevărat relevante pentru public sunt lăsate în umbră, iar locul lor pe primele pagini ale ziarelor și în buletinele informative radiodifuzate sau televizate este luat de informații obscure. Prezentarea excesivă a detaliilor nesemnificative, acapararea timpului de emisie cu știri axate pe senzațional și implicit alterarea treptată a preferințelor audienței, constituie un teren fertil pentru o manipulare permanentă, pe scară largă.
Subinformarea și suprainformarea sunt două fenomene interdependente, care coexistă și se generează reciproc. O suprainformare provoacă de fapt o subinformare, iar o subinformare într-un subiect important lasă locul în buletinele de știri suprainformării. Para-informarea și pseudo-informarea conduc și ele, finalmente, către subinformare. „Para-informarea se construiește prin senzaționalism, acolo unde el nu există.”, iar pseudo-informarea se referă mai ales la obscurantism și la publicitatea mascată. Alături de aceste modalități alterate de informare, amestecarea informației cu divertismentul conduce spre deformarea așteptărilor publicului de la programele difuzate.
În timp, se creează un adevărat cerc vicios din care nu mai există scăpare, pentru că emisiunile care se bucură de o mare audiență și deci aduc beneficii economice, vor fi menținute în grila de programe chiar dacă, conținutul lor educativ și informațional se apropie de zero. Așa cum deja am exemplificat, în peisajul actual al presei mondiale există două categorii de oameni implicați în creația „produselor” jurnalistice.
Prima categorie este formată din proprietarii instituțiilor de presă, iar a doua din jurnaliști. Finanțatorii sunt interesați în principal de latura economică a presei, adică de obținerea de profit, iar jurnaliștii sunt de cele mai multe ori constrânși să asigure rentabilitatea instituției în care lucrează, chiar dacă trebuie să se abată de la normele deontologice universal acceptate. În aceste condiții, responsabilitatea jurnalistului față de public dispare, iar componența educativ-informativă a presei devine aproape inexistentă.
În postura de receptori ai mesajelor transmise de mass-media se află miliarde de oameni răspândiți în toate colțurile lumii. Indiferent de naționalitate, cultură sau religie, aceștia sunt bombardați cu o mulțime de informații prin intermediul radioului, televiziunii sau presei scrise. Deși nu toate mijloacele de informare se află în proprietatea unor magnați ai presei precum Turner, Murdoch sau Berlusconi, acerba concurență face ca și posturile publice să copieze uneori formula aducătoare de profit a posturilor private.
Și astfel, marea majoritate a populației planetei se vede expusă unui format jurnalistic din ce în ce mai omogen, în ciuda diversității programelor, iar specializarea tot mai accentuată a acestora fragmentează potențialul public global în fracțiuni, din ce în ce mai mici și mai izolate, care vor recepta mereu același tip de mesaj, construit în funcție de preferințele lor deja stabilite.
Ascultătorul, telespectatorul, cititorul sau utilizatorul de Internet recepționează zilnic o sumedenie de informații din diverse surse, dar, în mod paradoxal, el nu devine mai informat. Acest lucru se întâmpla din cauza agresiunii informaționale la care este expus. Cele mai multe dintre informații nu au nici o importanță pentru receptor, iar numărul lor mare conduce la suprainformare și implicit la subinformare.
Agresiunea informațională generează confuzie, banalizează evenimentele importante și îl privează pe om de privilegiul de a alege în deplină cunoștință de cauză. Noțiuni precum adevăr, minciună, bine sau rău au dobândit deja sensuri relative, iar omul postmodern al secolului XXI nu mai reușește să facă distincție între ele. Agresiunea informațională, prin efectele sale, înlesnește misiunea manipulării în masă. O populație dezorientată și al cărei nivel de cultură se reduce la câteva informații facile preluate din mass-media devine o țintă vulnerabilă pentru abilii manipulatori.
Un public agresat informațional va acorda o mai mare importanță aparențelor și, din comoditate, va avea tendința de a-și însuși, în lipsa unei judecăți critice, diverse idei prefabricate cu scopul de a-l manipula. Cu alte cuvinte, agresiunea informațională este cea care pregătește terenul pentru manipulare, pentru că întotdeauna o minte slabă și obosită va fi mai ușor de manevrat în sensul dorit. Efectul cel mai vizibil la ora actuală, care a fost generat de ceea ce numim agresiune informațională, este importanța tot mai crescândă acordată imaginii despre lucruri, în detrimentul cunoașterii realității obiective.
Chiar dacă încercarea de cunoaștere a realității așa cum este ea se poate dovedi adeseori extrem de dificilă, iar uneori aproape imposibilă, este inacceptabil pentru o minte lucidă să accepte și să tezaurizeze, fără spirit critic, imaginile propuse de canalele mass-media. Totuși, acest lucru se întâmplă acum, în zilele noastre, și afectează toate relațiile interumane. De aceea, „guvernele vor inventa, fără îndoială, minciuni mai sofisticate prin care să-și justifice acțiunile în propriul interes și să manipuleze mijloacele de informare. Își vor înteți, de asemenea, eforturile de propagandă pentru a-și îmbunatăți imaginea globală.
Dar dacă asemenea eforturi dau greș, ar putea suferi penalități economice semnificative pentru acte care nemulțumesc restul lumii”. În aceste condiții, conflictele viitorului se vor purta pe un teren foarte puțin cunoscut și extrem de imprevizibil, cel puțin pentru neinițiați. Peisajul actual al mass-media la scară globală este unul care înfățișează oportunități nelimitate pentru manipulare.
Chiar dacă din totdeauna au existat și acțiuni subversive, în trecut majoritatea neînțelegerilor dintre state erau rezolvate exclusiv prin războaie și dueluri deschise. Astăzi dimpotrivă, conflictele se rezolvă mai ales prin ocultarea informației reale față de adversar, fapt ce îl pune pe acesta în imposibilitatea de a se apăra. Victoria poate fi astfel obținută cu un consum nesemnificativ de resurse și cu costuri minime.
Un rol esențial în acest joc îl are influențarea maselor și asigurarea bunăvoinței „opiniei globale”. Odată câstigată simpatia marii majorități a populației globului pământesc, agresorul poate recurge la orice mijloace de acțiune, pentru că toate vor apărea legitime în ochii miliardelor de spectatori. Și această aparență de legitimitate poate fi obținută doar prin manipularea mijloacelor de comunicare în masă și deci a jurnaliștilor, precum și a celorlalți factori decizionali ce activează în domeniul mass-media.
Componența economică a presei favorizează manipularea, și adeseori cei implicați în construirea de mesaje jurnalistice uită din această cauză de responsabilitatea pe care o au față de public. Iar cum consumul de informație a devenit, mai nou, o necesitate pentru mulți dintre noi, agresiunea informațională, o veritabilă componentă a cotidianului, în față căreia suntem expuși ne transformă în ținte vulnerabile în față manipulării.
„Virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Iar prin aceasta este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor fără a apela la mijloace violente; o realitate de ordinul evidenței poate căpăta cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii; albul se poate transforma pe neobservate în negru și acesta în alb.”
4.6
Fenomenul manipulării nu a apărut în comunicarea de masă o dată cu televiziunea, însă dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat această problemă la cote fără precedent. Prin diverse tehnici de manipulare, televiziunea poate crea adevărate pericole sociale.
Principalele forme de abatere de la informarea obiectivă sunt:
– persuasiunea
– dezinformarea
– intoxicarea
– manipularea
Persuasiunea este acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul. Persuasiunea nu conține intenționalitate negativă (nu ascunde fapte, ci le evidențiază doar pe cele favorabile); ea ține de forța argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-și pună într-o lumina cât mai bună ideea susținută. Datorită structurii sale complexe și a limbajului specific, care îmbină forța cuvântului cu atuurile artei actoricești (tonul, mimica, expresivitatea mișcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.
Dezinformarea
Prin dezinformare se întelege suprimarea brutală a oricărei obiectivități (și chiar credibilități) a mesajului. Se consideră dezinformare orice intervenție asupra elementelor de baza ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în rândul receptorilor anumite atitudini și reacții dorite. În cazul dezinformării, nu se mai folosește subtilitatea și poate să nu mai existe iluzia de corectitudine.
Ţintele dezinformării sunt în special liderii de opinie, care pot influența decizional și acțional grupurile din care fac parte. Dezinformarea comunicațională poate fi punctuală (printr-o știre sau emisiune anume) sau de durată (susținută).
Instrumentul principal al dezinformării este cenzura. Aceasta împarte, după criteriile impuse de autorități, toate componentele și semnalele realității precum și interpretările faptelor în două categorii: difuzabile și nedifuzabile, distorsionând în mod brutal realitatea.
Dezinformarea este specifică regimurilor politice totalitariste (fasciste, comuniste, dictatoriale), dar poate fi întâlnită și în regimurile democratice. Aici, însă, există concurență (celelalte posturi de televiziune sau jurnaliștii independenți free-lancer) care poate dezvălui culisele nevăzute și poate provoca scandaluri răsunătoare, care pot culmina chiar cu răsturnarea guvernării (de exemplu afacerea Watergate).
Intoxicarea
Formă de dezinformare, intoxicarea constă fie în suprasaturarea surselor cu informație falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect așteptat. Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, bârfele și comunicatele tendențioase. Intoxicarea este operația de „anesteziere” a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezator, ostil în față unui adevăr care urmează a fi comunicat. Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie ale imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine și care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.
Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezintă modurile în care au fost mediatizate de către combatanți conflictele etnice și războaiele din fosta Iugoslavie.
Televiziunea sârbă a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de Război.
La rândul lor, aliații au prezentat dramele refugiaților albanezi, ca efect al epurării etnice, în paralel cu rememorarea atrocităților comise evreilor în lagărele de concentrare de la Auschwitz.
Manipularea
Manipularea este varianta malefică a persuasiunii, fiind caracterizată de intenționalitate negativă cu bună știință. Parafrazându-l pe celebrul armator grec Aristotel Onasis, se poate spune că „secretul manipulării este de a deține numai tu informații”. Prin diferite tactici (încălcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea faptelor obiective), mesajul este transformat în minciună (totală sau parțială), realitatea fiind astfel distorsionată.
Micul ecran are o forță manipulatoare cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).
Toate tehnicile de manipulare a indivizilor urmăresc declanșarea și amplificarea proceselor de influențare a gândirii umane, având drept scopuri finale:
– modificarea comportamentului indivizilor
– integrarea lor în grup
– inducerea sentimentelor de supunere necondiționată față de autorități.
Goebbels, conducătorul campaniei de creare și promovare a imaginii lui Hitler și a noii rase de arieni, a fost unul din cei mai buni specialiști în domeniul intoxicării opiniei publice prin intermediul presei și al cinematografiei. Pentru a le insufla cetățenilor necesitatea de a susține nazismul și de a distruge evreii, el a impus proiectarea în toate cinematografele din Germania doar a documentarelor și a știrilor ce îi promovau ideile sale propagandistice, interzicând difuzarea oricăror altor filme și limitând spectatorilor astfel posibilitatea de a face comparații ce puteau fi dăunătoare ideologiei sale.
În acest fel, Goebbels urmărea să obțină controlul total asupra modului de gândire, comportamentului și asupra sentimentelor indivizilor, supunerea lor instinctivă și necondiționată în fața autorităților precum și crearea unui tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur.
Procesul de recreare completă a unui individ este extrem de complex, el fiind axat pe trei coordonate:
– obținerea controlului asupra comportamentului sau (prin uniforme, limbaj de lemn);
– obținerea controlului asupra gândirii sale (prin ideologia promovată);
– obținerea controlului asupra sentimentelor sale (prin manipularea emoțiilor individului și restrângerea spectrului sau emoțional, fiind folosite drept instrumente : vină, frică, șantajul, redefinirea sentimentelor).
Un exemplu de „vină istorică” îl constituie cel al poporului german, care a fost în totalitate blamat pentru masacrele comise de către naziști în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cel mai elocvent exemplu al puterii mass-media și al modului în care manipularea opiniei publice a fost ridicată la nivel de „artă” îl constituie cel al Companiei „Ruder& Finn Global Political Affairs”, companie specializată în intoxicarea și manipularea opiniei publice mondiale la cererea unui guvern, stat sau partid politic anume care plătește pentru campanie.
Scopul acestei instituții este construirea sau redefinirea imaginii unor conflicte internaționale în special prin intermediul televiziunilor, a imaginii unor popoare sau etnii în funcție de dorințele și interesele clientului. În 1993, compania a lucrat pentru Croația, Bosnia-Herțegovina și opoziția din provincia Kosovo și, într-o perioadă de 18 luni, le-a creat o imagine internațională puternică și extrem de favorabilă. Campania dusă a fost de mare amploare și, contra unor sume uriașe, a inclus obținerea și mediatizarea opiniilor favorabile ale celor mai înalți și importanți demnitari, oameni de afaceri și lideri de opinie din lume (de talia președintelui SUA).
Întrebat dacă propriile sale credințe și datoria de a spune adevărul ca jurnalist nu intră în conflict cu ideile mediatizate, directorul acestei companii, James Harff, și-a justificat acțiunile cu mult cinism: „Suntem profesioniști. Am fost angajați să facem ceva și am făcut. Nu suntem plătiți că să fim morali.”
În viziunea cercetărilor din domeniul psihologiei sociale există numeroase modalități de educare a indivizilor pentru a putea rezista manipulării care au toate la bază analiza strategiilor de remodelare a gândirii. Astfel, individul trebuie întâi avertizat să cunoască mecanismele de manipulare ale diverselor instituții și sisteme pentru ca mai apoi să poată să reziste dezinformării și presiunii exercitate și să nu le cadă victima.
Rezistența individului se poate face pe mai multe căi. Aparent, soluția cea mai sigură constă în izolarea totală a individului față de societate. Însă omul este în primul rând o ființă socială, deci această soluție nu poate fi generalizată tuturor indivizilor. O alternativă mai rezonabilă izolării este cea prin care individul continuă să trăiască în societate, dar se detașează emoțional de anumite aspecte ale vieții. Neajunsul detașării constă în pierderea suportului social și afectiv al familiei și prietenilor, fapt ce amplifică sentimentul de singurătate ce poate genera manifestări de tip paranoic. Deoarece detașarea de societate, pentru a evita orice contact prin intermediul căruia am putea fi manipulați, e imposibilă iar, pe de altă parte, implicarea totală, sinceră și pasională în viață socială ne face vulnerabili la influența artizanilor manipulării, singura soluție viabilă rămâne adoptarea unei poziții de mijloc, de alternare a celor două stări (astfel că perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de intervale scurte de detașare, ce pot fi făcute seara sau după încheierea orelor de serviciu).
Strategiile de rezistență la manipulare constau în:
1) Identificarea discontinuităților (niciodată marile minciuni nu sunt perfecte, au ceva în neregulă iar apariția disonanței cognitive este unul din cele mai bune semnale de alarmă);
2) Observarea normalității aparente (cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparențe de normalizare obiectivă prin controlul informației). În cazul accidentului nuclear de la Cernobâl, spre exemplu, autoritățile au refuzat să ofere informații opiniei publice și, chiar și atunci când dezastrul n-a mai putut fi ascuns, au încercat să-l minimalizeze prin emiterea de comunicate false. Testarea cazurilor se poate face printr-o minoră încalcare a regulilor impuse, pentru a observa consecințele; dacă reacția e disproporționat de mare și de violentă, atunci înseamna că „ceva nu este în regulă”.
3) Sesizarea falsei similarități. Artizanii manipulării nu se mulțumesc doar cu controlul total al victimelor; ei încearcă să se facă indispensabili și de încredere, le captează atenția, afecțiunea și respectul pentru a-i putea influența apoi mai eficient. Pentru a evita căderea în cursa lor, este necesară analizarea cu atenție a comportamentului noului „prieten”, pentru a vedea dacă supralicitează într-un anumit context sau o direcție anume, dacă există vreo diferența între ceea ce spune și ceea ce face cu adevărat.
4) Identificarea competenței aparențe. Foarte mulți manipulatori își creează cu atenție o imagine de oameni puternici, competenți, siguri pe ei, pentru a-i intimida pe cei cu care vin în contact, pentru a-i putea fascina și subjuga și mai tare pe novici. Pentru a le evita intențiile, e bine să nu cedăm presiunii exercitate de manipulator și să așteptăm un timp pentru a judeca situația „la rece”.
5) Sesizarea confuziei cognitive (pentru a ascunde realitatea și obiectivele sale, manipulatorul apelează frecvent la analogii false, distorsiuni semantice, etichetări retorice, rescrierea istoriei). Soluția în acest caz constă în clarificarea înțelesurilor și a situațiilor neclare.
6) Sesizarea confuziei emoționale (manipulatorul exploatează cele mai ascunse temeri și dorințe ale individului, vine în întâmpinarea nevoilor emoționale ale acestuia pentru a-l cuceri și apoi subjuga). De exemplu, în regimurile totalitare erau exploatate sentimentele de vinovație și se practica șantajul. Soluția constă în detașare, în analiza lucidă a situației la cel mai mic semn de disconfort psihic resimțit, în evitarea dezvăluirii gândurilor intime necunoscuților, în evitarea tentațiilor.
7) Jocul „de-a alegerea” (apare în cazul în care manipulatorii, asemeni unor vânzatori buni, nu se mulțumesc doar să îi determine pe clienți să le cumpere unul din produsele oferite de ei, ci continuă discuția cu ei pentru a crea o legătură subtilă cu aceștia în scopul de a-i convinge că au făcut cea mai bună alegere și că să-i determine să le devină clienți permanenți).
8) Gândirea de grup (succesul manipulatorilor pe scară largă depinde în primul rând de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. De aceea, indivizilor li se induce sentimentul fidelității necondiționate față de grupul lor social care e „bun”, iar restul lumii e alcătuit din „răi”, „ticăloși”. Manipularea reușește în condițiile în care se realizează controlul informațiilor concomitent cu izolarea grupului de orice contact extern. Soluția constă, în acest caz, în realizarea dialogului, a schimburilor libere de idei, în recunoașterea greșelilor, în conștientizarea faptului că în viață nu există „alb” și „negru”, ci diverse nuanțe).
9) Structuri impersonale (rezistența colectivă e mult mai eficientă decât opoziția individuală, o minoritate putând lupta mult mai eficient împotriva majorității decât un singur individ. Dacă o minoritate poate determina puterea să accepte unele concesii, acest lucru îi sporește prestigiul).
Elementele specifice diferitelor tipuri de producții de televiziune. Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă, în scopul părtinirii uneia dintre părțile implicate, se poate face prin darea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanților acelei părți, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenții mai lungi și într-un spațiu de prezentare mai larg, sublinierea acțiunilor lor pozitive și minimalizarea faptelor benefice ale părții adverse etc. Există trei elemente principale care concurează la realizarea manipulării în cazul diverselor producții de televiziune:
a) Moderatorul
b) Compoziția platoului
c) Scenariul (discuției / emisiunii) Moderatorul
Primul nivel la care poate începe manipularea este cel al moderatorului. Intervențiile acestuia sunt văzute ca fiind constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul / tematica de discuție, dar și ia cuvântul invitaților, le acordă acestora o importanță diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, disprețuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebari care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor.
Moralismul moderatorilor este, în multe cazuri, discutabil (Andre Gide spunea: „Cu sentimente duioase se poate face literatură proastă; cu aceleași sentimente, în schimb, se obține o audiență bună”). Acești moderatori au devenit manipulatori de conștiințe care se fac purtătorii de cuvânt ai unei morale tipic mic-burgheze ce spun telespectatorilor ce și cum să gândească, care impun receptorilor propria scală a valorilor.
O altă strategie de manipulare care poate fi abordată de moderator este mimarea lipsei de timp; el se folosește de ceas pentru a lua cuvântul invitaților sau pentru a-i întrerupe tocmai când se ajunge în miezul problemelor, astfel pierzându-se esența și chiar scopul dezbaterii. În cazul în care invitații sunt persoane neobișnuite, cu stresul din fața camerelor de filmat (sunt emotive sau au nevoie de un anumit timp pentru a-și ordona și expune ideile), dacă acestora, în loc să fie ajutați de către moderator spre binele discuției, nu li se dă cuvântul când trebuie, li se dă când nu se așteaptă, sunt repeziți cu amenințarea lipsei de timp sau ce gesturi nerăbdătoare, pot să se piardă și să afirme lucruri contrar opiniilor lor.
Cu cât un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare și un statut social mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecvența participărilor la talk-show-uri, numărul de relații cu VIP-uri etc.), cu atât discrepanța dintre el și un invitat mai puțin cunoscut, chiar dacă este expert într-un domeniu, este mai mare. Comunicarea înseamnă dialogul, în nici un caz monologul. Moderatorul sau reporterul trebuie să-și înfrâneze tendința de a ieși sau a se pune în evidență și să nu uite că, de fapt, invitatul este cel aflat în atenția privitorilor.
Compoziția platoului
Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producțiilor de televiziune – compoziția platoului – este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Există indivizi care nu sunt invitați de nimeni, precum și persoane care refuză orice invitație. Modul în care este alcătuit cercul de invitați influențează inconștient modul de percepție al telespectatorilor, absența unuia sau a altuia dintre reprezentanții vreunei părți aflate la discuții având o mare importanță în construcția percepției privitorilor.
Manipularea prin prezentarea dezechilibrată a părților
Compoziția platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părți. Uneori însă, dreapta și stânga prezentatorului sunt folosite în scopul de a simboliza Dreapta și Stânga politică, iar dacă aceste două părți nu sunt egal reprezentate (fie la începutul emisiunii, fie pe parcursul ei se aduc mai mulți invitați și susținători de una dintre părți), se produce o deformare a percepției în favoarea uneia dintre grupări, distorsiune influențată nu de calitatea ci de numărul invitaților susținători.
Scenariul
Scenariul, pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea / emisiunea și arbitrează părțile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuției poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opțiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul își trasează scenariul în linii mari în urma discuțiilor pregătitoare cu participanții prezumtivi, prin care lasă loc și improvizației sau exprimării libere în timpul emisiunii, discuția poate să devieze într-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitată una din regulile tacite ale jocului și anume menținerea limbajului în limitele politeții.
Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare
Din ce în ce mai mulți indivizi studiază comportamentul semenilor lor, înainte de a intra în contact direct cu ei, pentru a afla cât mai multe date, pentru a le cunoaște modul de acțiune și pentru a-și îmbunătăți relațiile.
Comunicarea non-verbală este un proces complex care include omul, mesajul, starea sufletească, mișcările trupului și cei cu care se intră în relație. Informațiile legate de această comunicare foarte complexă au ajuns să fie studiate și însușite de aproape toate persoanele publice sau aflate în funcții de conducere (fie manageri de întreprinderi, fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipulării în dialoguri și negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, poziția corpului (postura), distanță și buzele.
Deși pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicării non-verbale deoarece poate fi modulată pe o scară foarte largă. Vocea se compune din 3 elemente esențiale, care pot capătă un nivel de variație diferit în funcție de modul în care le folosim:
– ritmul (ce poate alterna de la încet la rapid)
– volumul (care poate varia de la mic la mare)
– tonul (a cărui gamă oscilează de la ascuțit la grav).
De exemplu, la o persoană care folosește o voce cu un volum puternic, un ritm rapid și un ton grav, sensul mesajului pe care îl emite va fi încărcat de emoții negative, ca mania sau agresivitatea. Pentru a excela în comunicarea non-verbală, trebuie să ne adaptăm vocea contextului momentului și față de interlocutor.
Potrivit specialiștilor, din totalul mesajelor, aproximativ 7 % sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale) și 55% sunt mesaje non-verbale. Pentru transmiterea informațiilor este utilizată cu precădere comunicarea verbală, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale și, uneori, pentru a înlocui mesajele verbale.
Impactul pe care elementele comunicării îl au în cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este următorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, însă au impact mai scăzut față de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare în cadrul procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare în desfășurarea comunicării interpersonale dar și posibilitățile cele mai reduse de control.
Atât limbajul trupului cât și metalimbajul (cuvintele și expresiile care pot releva adevăratele atitudini și gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuiția, „al 7-lea simt”, presimțirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândeste. Metalimbajul permite indivizilor să îi manipuleze pe alții fără ca aceștia să-și dea seama. În conversațiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depășește 7%. Se spune că noi auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu atenție jumătate din ce am auzit și ne amintim jumătate din ce am ascultat.
Un element de o mare importanță într-o dezbatere televizată îl reprezintă
forma și caracteristicile mobilierului din studio (mese, scaune) și modul de
așezare a participanților.
Jocul de putere cu scaune dintre moderator – invitați
| Caracteristica | Semnificația | |||||||||
| 1.Înălțimea spătarului | – este proporțională cu rangul și puterea ocupantului | |||||||||
| 2. Mobilitatea | – în cazul în care există, senzația de putere este dată de libertatea de mișcare într-un scaun rotitor
– în cazul în care nu există, ea va fi compensată cu mobilitatea trupului, cu creșterea numărului de gesturi, fapt ce dezvăluie atitudini și sentimente ale intervievatului |
|||||||||
| 3.Înălțimea scaunului | – este proporțională cu rangul și puterea ocupantului și are un efect psihic deosebit de puternic; amplasarea unui invitat pe un scaun mai jos decât cel al moderatorului va induce publicului o reacție psihologică inconștientă de a-l desconsidera pe acel individ, scazându-i din prestigiul său | |||||||||
| 4. Așezarea în poziția competitivă față în față mai departe de masa de dezbateri | – creează presiune asupra interlocutorului (mai ales asupra celor neobișnuiți să dea interviuri la televiziune)
– diminuează mult prestigiul interlocutorului |
|||||||||
|
|
||||||||||
|
|
Jocul de putere dintre moderator-invitați în funcție de amplasarea la masa dezbaterilor | |||||||||
| Poziția | Tipul de dialog sugerat | Caracteristici | Intențiile moderatorului | |||||||
| „de colț” (interlocutorul este amplasat în colțul mesei) |
– conversație prietenească, spontană | – colțul biroului este o barieră potențială – grad bun de colaborare – împărțirea teritorială inutilă |
– realizarea unui dialog amical | |||||||
| „de cooperare” (invitatul stă lângă moderator) | – similitudini în orientare și gândire
|
– atât moderatorul cât și invitatul sunt de aceeași parte a barierei
– grad ridicat de colaborare |
– realizarea unui dialog de la egal la egal
– uneori poate fi o violare mascată a teritoriului invitatului |
|||||||
| „de atragere a unei a treia persoane” (moderatorul stă lânga alte persoane în timp ce unul dintre interlocutori stă exact de cealaltă parte a mesei | – similitudini în orientare și gândire | – strategia de a ține partea adversarului, în care adversarul este invitat | – moderatorul pune întrebări persoanei amplasate diferit de ceilalți în interesul unuia dintre invitați | |||||||
| „competitiv-defensivă” | – competiție
– defensivă – autoritate manifestată non verbal |
– masa este o barieră solidă între oameni – punctele de vedere ar putea rămâne neclintite |
– competiție de orice natură
– conflict deschis de idei – admonestare – relaționare superioară față de invitat |
|||||||
| „independența” | – în care nu se dorește stabilirea nici unui tip de raport | – indiferență
– posibil ostilitate |
– nu se dorește nici un fel de dialog real
– nu se doresc discuții sincere |
|||||||
Jocul de putere dintre moderator-invitați în funcție de forma mesei |
||||||||||
| Forma |
Caracteristici | Ce sugerează și scopul folosirii ei | Observații | |||||||
| pătrată | – mijlocește relații de competitivitate și defensive între indivizi cu același statut social | – convorbiri scurte, bazate pe dovezi (fapte, exemple)
– scoate în evidență relația superior-subordonat |
– partea dreaptă este mai cooperantă decât stânga – opusul este partea rezistentă |
|||||||
| rotundă | – determină o atmosferă relaxantă, fără ceremonii – invitații sunt persoane de același rang |
– folosită pentru convingerea interlocutorilor – atmosferă de discuție destinsă |
– persoană de rang mai mare polarizează puterea (dreapta are mai multă putere decât stânga) | |||||||
| Drept-unghiulară | – ordonează clar influență | – folosită pentru influențarea cu maximă eficientă a interlocutorilor – ținta reală este invitatul amplasat exact de cealaltă parte a moderatorului |
– în general, în centrul atenție sunt moderatorul și invitatul amplasat în poziție opusă acestuia | |||||||
Apetitul publicului pentru „istoria instantanee” este un fapt bine cunoscut.
Însă doar cu puțin timp în urmă managerii și specialiștii în comunicare au început să se intereseze despre opiniile privitorilor referitoare la știrile televizate.
Un amplu sondaj internațional realizat de Gallup în 1986 a relevat următoarele fapte: – doar 1 din 4 subiecți consideră că marile instituții de știri (gen BBC sau NBC) sunt credibile; – 79% dintre indivizii intervievați cred că presa este „cu adevărat profesionistă” și că se preocupă să-și facă cât mai bine treaba.
Un sondaj similar, realizat cu 3 ani mai târziu (1989), a indicat anumite modificări în percepția publicului asupra modului în care televiziunea informează:
– doar 54% dintre cei chestionați au mai spus că reporterii prezintă informațiile în mod obiectiv; – 44% considerau că presă este frecvent neobiectivă;
– peste două treimi dintre ei (68%) au declarat că jurnaliștii tind să favorizeze întotdeauna una dintre părțile implicate într-un conflict;
– doar 33% erau de părere că presa este independentă, majoritatea considerând că ea este influențată de persoanele sau grupurile politice puternice;
– 77% blamau mass-media că le invadează intimitatea.
Televiziunea nu este „oglinda societatii” asa cum îi place sa se autointituleze; asupra ei intervine un complex de factori care o determina sa deformeze si sa manipuleze (constient sau nu) realitatea; din acest motiv o putem asemana mai degraba cu o oglinda aburita a societatii. Mahatma Gandhi a surprins cel mai bine pozitia de mijloc a telespectatorilor: „Nu vreau ca locuinta mea sa fie înconjurata din toate partile de ziduri si ferestre astupate. Vreau ca toate culturile si cunostintele din lume sa fie aduse si sa patrunda în casa mea intr-un mod cât se poate de liber, însa refuz sa ma las purtat de valul vreuneia dintre ele.
CAPITOLUL V –
5.1 Online, tărâm virgin pentru presa locală
CAPITOLUL VI –
6.1 Influența mijloacelor de comunicare în masă
Lui Harol Laswell i se datorează schema clasică a comunicării: „Cine?; Ce spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efect?” , reductibilă la cvintetul: emițător – mesaj – mijloc de comunicare – receptor – efect.
În 1946 Laswell introduce întrebarea suplimentară: „Cum poate fi măsurat efectul?” și ulterior apar în teoria comunicării și întrebările: „În numele cui? „, „Pentru cine se comunică? ” și „Cu ce scop se comunică?”.
Modelul Laswell bazat pe studiul comportamentelor structurează domeniile analizelor comunicării, după cum urmează:
– analiza medium-urilor informaționale (canale, tehnologii);
– analiza mesajelor – a conținutului comunicării;
– analiza de control asupra instituțiilor care inițiază, dirijează, organizează mijlocirea comunicării (mijloacele de comunicare);
– analiza audienței (structura publicului și receptarea mesajului); analiză micro- și macro-efectelor comunicării de masă.
Conceptul de informație prezintă următoarele aspecte: aspectul sintactic, aspectul semantic (semnificația prin prisma convențiilor sociale), informația semantică intențională (sensul atribuit de emițător) și informația semantică realizată (sensul decelat de receptor) . În dimensiunile pieței informației și a interesului, sunt distinse rolurile de emițător și respectiv de receptor, precum și distribuția rolurilor între mass-media, publicitate (sfera politicului și economicului) și public.
Ansamblul informațional nu este reductibil doar la mass-media: mediul social (grupurile formale și informale), comunicarea intra și extra-grup (telefon, SMS, e-mail), precum și informația on-line adăugându-se ansamblului de mijloace de informare / comunicare ale societății post-industriale.
Funcțiile mass-mediei sunt: monitorizarea realității social-politice pentru relatarea evenimentelor petrecute, interpretarea sensurilor profunde ale evenimentelor, de socializare (Laswell), manipularea conștientă a procesului politic (Graber), de divertisment (Wright), de a conferi un statut, prestigiu, de a consolida normele sociale (Lazarsfeld, Merton), de mobilizare, articulare și coagulare a unor opinii care nu dispun de alte vehicule comunicaționale (McQuail).
Bordewijk și Van Kaam indică următoarea matrice a comunicării care relaționează comunicarea dintre instituții și individ.
Accesibilitatea mediatică prezintă de asemenea semnificații distincte: caracterul de inteligibilitate a mesajului trebuie să prevaleze pentru ca forța și intensitatea mesajului să nu se deprecieze.
Un alt element interesant al comunicării este acela al denotațiilor și conotațiilor. Dacă denotațiile constituie „un surplus semantic”, uneori multiplu și variabil – denotații secundare, conotațiile sunt semnificații transcendente, care depășesc sfera proximă a denotațiilor și ating dimensiuni simbolice complexe specifice domeniului analizat și necesită evaluări generale sau variabile.
Stancu Serb analizează formele de abatere de la informarea strict obiectivă, clasificându-le în : persuasiune, manipulare, dezinformare și intoxicare, mijloace folosite și în propagandă de război.
Ion Bucheru deosebește : manipularea punctuală, semi-punctuală și de durată și amintește procedee specifice de manipulare prin televiziune: utilizarea posibilităților montajului pentru transformarea afirmației în negație și invers, contopirea unor elemente incompatibile și distonanțe (sunetul și imaginea se contrazic), minimizarea evenimentului prin plasarea sa încadrată de evenimente minore, refuzul de reflectare a unei anumite realități, asocierea unor evenimente, instituții și persoane cu elemente din cea mai joasă zona valorică.
Din posibilitățile de difuzare a informațiilor tendențioase, Ion Bucheru precizează cele mai frecvent întâlnite: dozajul de adevăr și minciună (prezentarea unui contra-adevăr neverificabil), valorificarea accidentului în detrimentul esențialului (estompat savant), comparații nejustificate (citate trunchiate), exagerarea apocaliptică de fapte lipsite de importanță, sarcasm și persiflare pentru slăbirea adevărului, etichetarea interlocutorului asociindu-l unui sistem de idei ce poate fi mai ușor respins decât argumentele dezbătute, etc.
Un alt aspect interesant în analiza persuasiunii îl reprezintă următorul set de aspecte: sleeper effect-ul (legat de consolidarea în timp a unora dintre opinii exprimate și prin persuasiune, fără posibilitate însă de generalizare), argumentele pro modelează opiniile scepticilor, în timp ce argumentele pro și contra modelează opiniile optimiștilor, timpul conservă ce s-a spus și nu cine a spus și convertirea opiniei individuale debutează cu enunțarea unei noi opinii și nu cu distrugerea acelei vechi .
Pentru eficiența comunicării sunt necesare elemente care să stârnească interesul, altfel spus, producerea de mesaje mediatice trebuie să corespundă interesului publicului și să îmbine elemente cunoscute cu elemente având caracter inedit (suprapunerea celor două repertorii limitează interesul; consumul mediatic revendică noutatea). Teorii privind macro-efectele comunicării de masă:
● Teoria spiralei tăcerii („Schweigespirale”): pornește de la dependența opiniei individuale de opinia dominantă exprimată de mass-media. Elisabeth Noelle-Neumann sintetizează astfel teoria: societatea amenință cu izolarea pe devianți, indivizii se tem mai mult de izolare decât de eroare, indivizii evaluează climatul favorabil sau defavorabil a propriei opinii, evaluarea conduce la un comportament acțional (exprimarea opiniei sau păstrarea în secret a opiniilor).
Indivizii care expun punctul de vedere dominant îl împărtășesc cu ușurință, în timp ce indivizii care nu împărtășesc această opinie se închid în tăcere, de teama izolării.
E. Noelle-Neumann apreciază că există un procent de circa 20% de indivizi care își exprimă convingerile cu fermitate chiar și dacă acestea sunt contrare opiniei dominante. Astfel, opinia publică reprezintă din această perspectivă opinia ce poate fi declarată public fără risc de izolare și care induce comportamente acționale.
Prin analiza efectelor televiziunii sunt definiți termenii de cumulare (omniprezență repetitivă mediatică… picătura chinezească), de consonanță (alinierea la curente de opinii), și de caracter public al informației (aprobă – vorbește; dezaprobă – tace).
Multiple aspecte sunt considerate meritorii în această teorie, chiar dacă în sine teoria este contestată sau contestabilă ca fiind speculativă și imposibil de generalizat: dezvăluirea unor elemente ale comportamentului individual, sublinierea tendinței de uniformizare a mesajelor mediatice, realitatea efectelor mediatice, favorizarea integrării sociale (izolarea „devianților” sau reducerea lor la tăcere ar naște coeziune socială, precum și invers, opinia considerată minoritară crește în intensitate și se impune în detrimentul opiniei dominante speculate de mass-media, ceea ce de asemenea induce coeziune socială).
Spirala tăcerii nu semnifică apriori o schimbare reală a intențiilor de vot în procesul electoral (deși se constată și un asemenea fenomen), ci mai degrabă o disimulare a opiniilor individuale în fața asaltului opiniilor vehiculate de mass-media și de aderenții acestor opinii. Atunci când este însă vorba de o schimbare a opiniei de vot și ea reprezintă o racordare la opinia dominantă nu ar fi vorba de ralierea cu câstigătorul („trenul victoriei”), ci de teamă de izolare și corelarea intenției cu nevoia de armonizare cu propriul grup social. Interesant este faptul că indiferent de practica votului, după vot alegătorii preferă să pretindă că au votat cu partidul câstigător.
Justificarea nu trebuie găsită în încercarea alegătorului de a sări în trenul victoriei, ci mai degrabă în tendința de disimulare și nesiguranță pe care intervievatul o conservă în continuare.
Noelle-Neumann consideră că influența este reciprocă: „Tonalitatea media precede o modificare în ceea ce privește evaluarea climatului opiniei, care, la rândul său, precede o modificare a atitudinilor. Comportamentul – disponibilitatea de a vorbi – se adaptează evaluării climatului opiniei, dar și invers, influențează evaluările climatului opiniei, în cadrul unui proces de interacțiune care creează spirală”.
Teoria spiralei tăcerii este alăturată teoriei „bandwagon” (ralierea la câstigător) și teoriei ignoranței cumulate a lui Scheff (dificultățile de exprimare izolează, creând impresii de apartenență la deviantă). Mecanismul spiralei tăcerii este totodată considerat procesul de consolidare a unei opinii fundamentate pe valori perene, contrar opiniei exprimate de mass-media și percepută că dominantă. Fenomenul spiralei tăcerii este o reacție la schimbările care intervin în climatul opiniei.
Sondarea opiniei publice de manieră de a evidenția lipsa disponibilității la sinceritate și a tendinței de disimulare, prin confirmarea sensului întrebarilor, poate fi realizată prin întrebari deschise menite să câstige încrederea interlocutorului și sub protecția anonimatului, acesta să capete treptat încrederea în a-și exprima o opinie contrară curentului dominant. Aplicabilă Germaniei, fostelor țări comuniste, teoria spiralei tăcerii permite constatarea că sondarea opiniei publice reprezintă, în climate sociale traumatizate, o sfidare continuă.
● Teoria agenda-setting: media nu poate fi desprinsă din contextul societal, astfel, rolul mass-mediei este unul de filtrare a problematicii și de stabilire a priorităților. Teoria vizează o mass-media responsabilă și activă (chiar de maniera unui „activism” media). Reversul este atunci când filtrarea mesajelor este impusă de politic, ceea ce induce modificări de ordin cognitiv la nivel individual.
Rolul mijloacelor de comunicare în masă este acela de a ridica probleme de dezbatere cetățenilor și politicienilor, ierarhizând deci problematicile în funcție de prioritatea și importanța socială. Uneori, logica industriei de consum a comunicării diferă față de stringenta realității, mass-media repliindu-se din necesitatea conservării interesului și implicit a dependenței publicului consumator față de aceste priorități reale. De regulă, însă, mass-media impune agenda și nu invers.
Cercetătorii fenomenului au diferențiat :
– agenda intrapersonala (subiecte de importanță exclusiv personală);
– agenda interpersonală (subiecte de importanță generală);
– agenda comunității (subiecte de interes general).
DeFleur și Lowery consideră : faptul că mass-media semnalează o problema, o temă, că realizează o construcție complexă de informații în jurul subiectului respectiv ar conduce la formarea sau chiar la schimbarea atitudinilor, ceea ce influențează implicit și comportamentul acțional.
Teoria agenda-setting a plecat de la Lippmann, care aprecia că indivizii sunt dependenți de informația de presă, chiar dacă între realitate și prezentarea mediatică există distorsiuni. De aceea, semnalele presei aduc pe agenda publicului și a politicienilor anumite priorități care, altfel, ar fi intrat pe liste de așteptare. Propaganda de război americană din timpul celui de-al doilea război mondial a permis continuarea cercetărilor. Astfel, Lewin a arătat pașii schimbării opiniei și comportamentului: dezghețarea, schimbarea, înghețarea.
Alți autori apreciază că, dacă schimbarea de atitudini și comportamente prin influență mass-media este discutabilă, importanța focalizării pe eveniment nu poate fi însă contestată. McCombs și Shaw au semnalat corespondența dintre importanța acordată unor evenimente de către mass-media și public. Drept urmare, tratarea subiectelor corespunde marjei de interes pe care publicul o manifestă. Desigur, poate fi invocată și dependența consumatorului de informație și dorința de a cunoaște un subiect până la epuizare, ceea ce naște nevoia de informație suplimentară, construită piramidal.
De fapt, curiozitatea este comună atât pentru reporter, cât și pentru public. Cel ce lucrează în branșă știe ce se cere, el însuși bazându-se pe opiniile individuale proxime și stabilindu-și prioritățile în funcție de solicitările rezonabile ale publicului. Dimensiunea complexității realității sociale este astfel oglindită prin intermediul vectorilor comunicării. Referitor la procesul electoral, se consideră că publicitatea electorală nu reușește să capteze atenția cetățenilor.
Opinia individuală se consolidează mai degrabă prin dezbateri informale ale cetățenilor, iar numărul celor ce se lasă antrenați de astfel de discuții crește pe măsură ce momentul alegerilor se apropie. Cele două agende (respectiv agenda media și agenda cetățenilor) înregistrează în mod normal o ușoară defazare, cetățenii dezbat problematica la o anumită distanță după producerea evenimentelor și mai ales, cu deosebire, după reflectarea lor în mass-media.
Există o dependență evidentă a consumatorului de informație, mai ales din mediul urban, de mesajul mediatic (televizat, Internet). Simultan, individul resimte nevoia de orientare. Mass-media devine astfel purtătorul de cuvânt a intenționalității cetățeanului. Două criterii sunt definite pentru a semnala creșterea în intensitate a unui subiect: atenția TV este maximă și subiectul captează progresiv interesul.
Făcând referire la campania electorală, DeFleur și Lowery au indicat că în preajma alegerilor consumul mediatic crește simultan cu diferențierea alegătorilor după apartenența la un grup social (sau exemplul României, după vârstă). Presa răspunde propriului său public, așa cum televiziunea încearcă să nuanțeze propriul mesaj. Unii cercetători consideră că sunt situații când presa scrisă joacă un alt rol mediatic decât televiziunea (opus acesteia). Creșterea consumului mediatic induce intensificarea comunicării interpersonale și implicit nevoia de informație. Astfel, agendarea cetățenilor depinde de caracteristicile lor specifice și de cota de interes acordată subiectului. Teoria agenda-setting privește cu prioritate informația politică sau de politici publice și procesul electoral sau contextul de interes cetățenesc cu specific local.
Pentru probleme ce nu privesc sfera politică, opțiunea devine dificilă, interesul se menține cu dificultate, receptorul resimțind nevoia de informare și prin surse alternative (de regulă presa scrisă sau pagina web a ziarului sau a postului de televiziune) sau, din contra, manifestând dezinteres pentru problemă și abținându-se să exprime sau să formuleze un punct de vedere. Există situații când excesul de informație deservește cauza pe care o promovează (mesajul mediat impus de politic).
● Teoria prăpastiei cognitive și a creșterii diferențiale a cunoașterii : nevoia de informare induce creșterea gradului de cunoaștere. De aici și diferența de necesitate a consumului mediatic, direct proporțională cu nivelul de educație, de regulă. Pentru persoanele cu un nivel de cunoaștere mai ridicat, profitul de cunoaștere prin consum mediatic este ridicat.
De unde, o sumă de dependențe evidențiate astfel: persoanele cu un nivel de educație mai ridicat au o competență de comunicare și de asimilare a comunicării mai dezvoltată, decalajul de informare crește exponențial pentru persoanele mai bine informate față de cele cu un nivel scăzut de informare, dimensiunea comunicării interpersonale are rol de sporire a nivelului de cunoaștere (persoanele mai informate expun un punct personal de vedere asupra problemelor de interes), selectivitatea crește (absorbția unei informații slabe calitativ nu mai prezintă interes pentru o persoană informată), extinderea surselor de informare mediatică.
Totuși, este de semnalat faptul că, pentru subiecte de interes general, nivelul de educație nu mai este atât de revelator. De asemenea, sunt situații când interesul pentru un subiect nu indică neapărat și un nivel de educație sporit. Există persoane care manifestă deschidere și interes pentru o problemă independent de formația lor profesională de baza sau chiar și în condițiile unei pregătiri medii.
6.2 Lumea informațională
Lumea informației este un spațiu special de resurse, ce caută să-și definească modelele de stabilitate relativă, deși mâine acestea vor intra într-o nouă etapă de schimbare. Astfel, fenomenul informațional, prin structurile și relațiile contemporane, va traversa toate tipurile de criză.
Un sistem informațional echilibrat și eficient face ca toate comunitățile umane să împărtășească nevoia de prosperitate, să aspire la creșterea calității cercetării și să abordeze modern diferite componente ale productivității. Structurile biblioteconomice sunt, de asemenea, supuse schimbărilor, nu se recunosc vechile repere, evoluția lor este uluitoare, însumând activități diverse și făcând subiectul unor discuții controversate, considerate din unghiuri extreme.
Pentru unii, „bibliotecile sunt la răscruce”, iar pentru alții „biblioteca de mâine este moartea bibliotecilor”. Este nevoie, așadar, de crearea unei noi identități pentru biblioteci. Pentru aceasta, un rol important îl are comunicarea generalizată, într-un univers bazat pe structuri deschise și flexibile, care să îmbine retrospectiva cu prospectiva, făcând din bibliotecă un instrument extrem de important pentru conservarea gândirii umane.
Avem nevoie, însă, de un management modern și competent, care să evite o schimbare necontrolată și să aibă în vedere o stare de echilibru pozitiv în circuitele comunicării. În încercarea de a redefini biblioteca se ține seama de „idealul cantitativ”, devenit o noțiune irațională, logică acumulării ridicând probleme imposibil de rezolvat. Însă nu se poate renunța la ideea de „optim cantitativ” care trebuie interpretată doar în strânsa relație cu un optim calitativ.
Dezvoltarea uluitoare a Internetului și a programelor de informatizare a structurilor poate duce de asemenea la criză, datorită faptului că permanent se impun modificări și readaptari în utilizarea resurselor și fructificarea potențialului nou creat, noile tehnologii electronice contribuind la esențializarea lecturii, imprimându-i mai multă mobilitate.
Un factor puternic de criză este, în mod sigur, viitorul, în ciuda faptului că așteptările și obiectivele globalizării sunt bine conturate, iar analiză proiecțiilor din trecut a confirmat, în linii mari, ritmurile de dezvoltare ale formelor comunicării. Nevoia de informație a devenit generală, iar ritmurile progresului impun, ca unică postură, pe cea de utilizator de informații, prin care omul contemporan poate controla dimensiunea informațională a existenței. Însă fluxul de informații nu asigură, în mod necesar, progresul cunoașterii, iar ritmul noilor tehnologii ar putea conduce la un public saturat, dar ignorant.
Una dintre zonele pline de neprevăzut a crizei utilizatorilor este accesul la informație, operarea cu concepte noi, dezvoltarea și complexitatea rețelelor informatice, accesul la baze de date virtuale, toate acestea ducând la debusolarea unor categorii de cititori deprinși cu modul tradițional de lucru. La cele de mai sus se adaugă – în viziunea autorului – criza profesiilor info-documentare, care poate avea toate dimensiunile posibile, în timp și spațiu, atingând o dinamică terminologică extrem de intensă, însa numai activitatea de cercetare poate oferi șansa integrării acestor profesii într-o structura unitară.
Cu un scop bine definit că fiind dobândirea excelenței în activitatea bibliotecii publice, planificarea strategică aduce unele avantaje cum ar fi:
a) informații pentru procesul decizional;
b) informații pentru repartizarea resurselor;
c) atenuarea unor crize;
d) încurajarea creativității personalului și cooperarea, etc.
Tehnologiile informaționale au influențat profund existența noastră și au în ultimul timp un impact tot mai mare asupra activității din biblioteci. Este prezentat nivelul la care s-a ajuns la acest moment din punct de vedere al interconectării calculatoarelor (Internet) și facilitățile pe care acest fenomen le aduce în planul legăturii la resursele informaționale. Printre beneficiile introducerii tehnologiilor informaționale în biblioteci se evidențiază evoluția spre o bibliotecă a viitorului în care se pune accent pe cunoaștere și comunicare, resurse fundamentale pentru o eră a economiei informației. Potențialul dezvoltat prin prisma evoluției domeniului informațional în biblioteci trebuie pus în valoare printr-o modificare a structurilor organizaționale și prin alegerea unei conduite manageriale adecvate.
Informația electronică nu va înlocui documentele tipărite, ci va susține și va extinde explozia de informații, va crește longevitatea datelor. Tot aici este abordată și problema selecției documentelor pentru achiziții. Chiar dacă biblioteca trebuie să posede documentația cea mai completă posibil, se disting totuși și categorii de documente care suscită probleme privind achiziționarea sau difuzarea lor spre lectură (lucrări ce propagă ideologii extremiste, de un anumit nivel moral, etc.).
În această relație un factor important este experiența personală a utilizatorului, având un impact deosebit asupra formării percepției. Experiența personală este influențată de alți factori: educație, familie, mediul de activitate, presă, televiziune, etc. S-a remarcat o percepție pozitivă din partea utilizatorilor asupra serviciilor informatizate. În viitor, percepția publicului asupra serviciilor oferite de bibliotecă se va schimba, propulsând-o în poziția de centru cultural al comunității.
Un rol important în formarea percepțiilor și a expectanței utilizatorilor îl are personalul bibliotecii, comportamentul profesional adecvat al acestuia. În capitolul cinci este prezentată automatizarea proceselor specifice bibliotecii: circulația, catalogarea, achiziții, controlul serialelor, împrumutul interbibliotecar și accesul publicului la alte servicii. Automatizarea este văzută că o formă nouă de a extinde controlul asupra activității bibliotecare, de a o îmbunatati și de a obține o gamă cât mai largă de servicii pentru public.
Pe lângă avantajele realizării acestor sisteme interconectate sunt ridicate și problemele de standardizare și securitate ce apar. Alte probleme ce apar în acest caz sunt: bugetul, filtrarea informațiilor, digitizarea resurselor, competența personalului bibliotecii. Era digitală va aduce în prim plan: transferul electronic de informații, fuzionarea resurselor informaționale, colaborarea internațională pentru informarea unei audiențe globale. Deja sunt conturate concepte cum ar fi: colecțiile virtuale, biblioteca hibridă, ca rezultat al îmbinării a ceea ce este biblioteca și a ideilor noi ale acestei ere. Orice ar fi, biblioteca va continua tradiția de a fi o fereastră spre cultură, valori și tradiții.
CAPITOLUL VI 6.3
6.3 Educația ulilizatorilor împotriva manipulării
În ultimele decenii, educația utilizatorilor s-a conturat ca o nouă zonă de intensă cercetare și, de asemenea, ca o zonă de noi responsabilități pentru biblioteci și pentru specialiștii din domeniul informării. Întreaga comunitate de utilizatori ai structurilor infodocumentare se confruntă cu o cantitate de informații în permanentă creștere și toată această masă de informații este difuzată și este disponibilă pe diverse suporturi: pe hârtie, pe CD-ROM-uri, online etc. Aceste aspecte îi pun adesea în dificultate pe utilizatori atunci când ei caută informații.
Din acest motiv, structurile infodocumentare trebuie să acorde în prezent o atenție tot mai mare educației utilizatorilor, mai exact educației utilizatorilor pentru cultura informației. Literatura domeniului a consacrat în ultimul timp spații ample pentru prezentarea celor mai recente abordări ale acestui subiect. Au fost realizate, de asemenea, multe instrumente care oferă posibilitatea de a învăța despre sursele de informare relevante și despre modalitățile de accesare a acestora. Termeni foarte des vehiculati în lucrările de specialitate sunt: comportamentul utilizatorilor, nevoile utilizatorilor, programe de instruire, cultura informației, cultura informației digitale, cultura rețelelor, practici informaționale, abilități de informare etc.
Extraordinara dezvoltare cunoscută de tehnologiile informării și comunicării a schimbat aproape radical societatea în care trăim și, implicit, mediul în care își desfășoară activitatea structurile infodocumentare. Mediul electronic are consecințe și asupra rolului profesionalismului din domeniul informării, dar și asupra pregătirii pe care aceștia trebuie să o aibă. Ei trebuie să țină pasul cu mediul informațional aflat într-o continuă și rapidă schimbare, să facă fătă nevoilor privind educația continuă.
În general, abilitățile necesare pe piața muncii în momentul actual sunt destul de diferite de cele din trecut. În domeniul biblioteconomiei și științei informării, tehnologia informației a determinat în mod continuu o serie de schimbări în privința pregătirii specialișților. Abilitățile de manipulare a tehnologiilor multimedia și de lucru cu resurse în rețea sunt foarte solicitate.
Nevoile și comportamentul utilizatorilor s-au aflat mereu în atenția profesionișților domeniului, dar acestor aspecte care necesită mult studiu li se adaugă astăzi noi elemente aduse în scenă de schimbările tehnologice: programe de instruire în utilizarea resurselor electronice, formarea abilităților privind tehnologia informației, cunoștințe de evaluare a colecțiilor electronice.
Diversitatea suporturilor, creșterea cantitativă a colecțiilor de documente, sistemele de regăsire și ultimele modalități de transfer al informației sunt elemente care pun numeroase probleme în procesul de căutare a informației și care impun necesitatea educației utilizatorilor.
Acest aspect a fost înteles la nivelul structurilor infodocumentare de foarte multă vreme. Unele instituții au întreprins acțiuni în această direcție încă de acum câteva decenii, acțiuni care fie continuă și în prezent, fie au fost întrerupte pe parcurs din cauza lipsei de personal, de resurse financiare și de condiții organizatorice. Prin anii 1990, s-a accentuat însă nevoia de a desfășura acțiuni destinate educației utilizatorilor, datorită dificultăților pe care aceștia le-au întâmpinat în utilizarea informațiilor în format modern. Astăzi, este un lucru cert că formarea utilizatorilor constituie o nevoie permanentă și există numeroase indicii că, în viitor, lucrurile vor sta la fel în această privință. Este necesar să se sublinieze faptul că educația utilizatorilor trebuie percepută ca un mijloc de a ajunge la un anumit scop și nu ca un scop în sine.
Despre acest concept s-a scris și s-a discutat mult, dar, în general, a fost definit ca „orice efort sau program care va ghida și instrui utilizatorii actuali și potențiali în mod individual sau colectiv, cu scopul de a facilita recunoașterea propriilor nevoi de informare, formularea acestor nevoi, utilizarea efectivă și eficientă a serviciilor de informare, ca și evaluarea acestor servicii” (definiție formulată de Jacques Tocatlian, fost Director al Programului General de Informare al UNESCO). În linii mari, educația utilizatorilor include câteva zone interconectate: informarea utilizatorilor, orientarea în bibliotecă, instruirea bibliografică și profilul utilizatorilor.
Obiectivele unui program în acest sens ar trebui stabilite în funcție de ultimele dezvoltări în domeniu și avându-se în vedere nevoile de instruire ale utilizatorilor. Îmbunătățirea programului se poate realiza în urma evaluării acestuia. Cele mai avantajoase modalități de instruire sunt considerate a fi demonstrația, abordarea practică, foarte importante de dobândit de către utilizatori fiind elementele de bază privind folosirea sistemului de regăsire a informației.
Însă, înainte de a iniția programe de educație a utilizatorilor, structurile infodocumentare trebuie să se preocupe de instruirea propriului personal în privința folosirii noilor echipamente și a noilor modalități de a desfășura cercetări ale literaturii.
Hans Raj Chopra a subliniat importanța pregătirii utilizatorilor în vederea utilizării noilor tehnologii și a propus, în urma analizei rezultatelor unei anchete pe care a desfășurat-o printre aproximativ 150 de specialiști din India de Nord, câteva zone esențiale care ar trebui să fie acoperite de un program de instruire:
– infrastructura tehnologiilor informației (elemente de bază legate de software și hardware, servicii de bibliotecă și informare bazate pe tehnologia informației, automatizarea bibliotecilor);
– tehnologia telecomunicațiilor (elemente de bază privind rețelele, poșta electronică, poșta vocală, tehnica teleconferințelor, multimedia);
– editarea electronică;
– CD-ROM-urile și bazele de date DVD (baze de date bibliografice, numerice, full-text);
– crearea de surse de informare electronice (design Web, catalogarea surselor electronice, elemente de bază legate de HTML și JAVA);
– serviciile de informare bazate pe Internet (publicații electronice, navigare în rețea, motoare de căutare, servicii de baze de date bazate pe Web);
– sursele electronice online de informare (baze de date online, bănci de date online, căutarea literaturii online);
– bibliotecile electronice (conceptul de biblioteci electronice/ biblioteci digitale/ biblioteci virtuale; avantajele și dezavantajele lor);
– analiza cost-beneficiu (economia căutării online în comparație cu căutarea în baze de date pe CD-ROM);
– crearea de baze de date indigene (metodologii și tehnici, probleme și perspective);
– accesul public online la cataloage (OPAC, MARC).
În procesul de formare a competențelor de informare în societate, bibliotecile au potențialul pentru a deveni instituții de importanță fundamentală, dar ele trebuie să acorde o mai mare atenție acestor aspecte legate de instruirea utilizatorilor și să dezvolte abordările existente într-o manieră sistematică.
De exemplu, în Germania, extinderea activităților privind educația utilizatorilor și dezvoltarea bibliotecilor ca centre de informare se numără printre noile responsabilități ale bibliotecarilor. În această țară, activități promițătoare în direcția formării utilizatorilor au fost inițiate în urmă cu aproximativ trei decenii, dar foarte puține au fost realizate sau încununate de succes, în parte datorită resurselor insuficiente și lipsei unei dezvoltări sistematice și susținute a sarcinilor de predare în biblioteci. În anii 1980, aceste activități au fost reduse în aproape toate bibliotecile, dar la începutul anilor 1990 au apărut noi acțiuni determinate în principal de nevoile sporite ale utilizatorilor pentru asistență în utilizarea noilor sisteme de informare electronice.
Cursurile de educație a utilizatorilor s-au concentrat pe transmiterea abilităților de folosire a anumitor sisteme de informare și adesea ele se bazau pe manualul producătorului respectivului sistem și erau repetate la anumite intervale de timp. Homann arată că cel mai important avantaj al acestei educații pragmatice a utilizatorilor a fost nivelul relativ scăzut al cheltuielilor cu personalul și organizarea, cheltuieli necesare pentru realizarea cursurilor, dar creșterea numărului sistemelor de informare disponibile și schimbările frecvente ale interfețelor cu utilizatorii au determinat apariția unor cereri numeroase pentru programe de instruire și astfel au ieșit la iveală și dezavantajele. Pe lista acestora din urmă s-au adăugat și potențialul motivațional scăzut și lipsa posibilităților de coordonare didactică între diferitele cursuri.
În momentul actual, se dorește o îmbunătățire a educației utilizatorilor în bibliotecile germane, prin orientarea activităților spre noi concepte pedagogice și spre dezvoltări străine. Noile abordări sunt influențate de factori precum: teoria curriculum-ului, modelele anglo-americane de cultură a informației, metodele de predare / învătare centrate pe cei care învață, metodele și tehnicile de învățare online.
În continuare, prezentăm două programe recente, dezvoltate în spațiul german:
– La Biblioteca Universității din Heidelberg a fost pusă în aplicare o acțiune de predare modulară ale cărei caracteristici sunt următoarele: unitățile de predare sunt mici (1-2 ore), module de predare sunt integrate în curriculum, se poate beneficia de instruire suplimentară online, a fost adoptat un model dinamic de cultură a informației care oferă o bază pentru dezvoltarea și reflectarea activităților de predare.
– Un alt exemplu este cel oferit de Departamentul de Biblioteconomie și Informare de la Universitatea de Științe Aplicate din Hamburg, unde a fost dezvoltată o abordare orientată spre proiecte. Caracteristica principală a acestei abordări este utilizarea de probleme sau interese tematice individuale ca puncte de plecare pentru declanșarea proceselor de învățare și, astfel, deprinderea competențelor privind cultura informației poate fi integrată unor conținuturi din alte domenii precum economie sau istorie. Cel care predă are un rol pasiv, limitându-se la asistență la cerere. Participanții trebuie să fie activi și sunt principalii responsabili pentru strategiile adoptate și rezultatele obținute.
La nivel internațional au apărut o serie de inițiative individuale privind dezvoltarea educației utilizatorilor și se poate observă o îmbunătățire a activităților de predare desfășurate de biblioteci, dar se simte nevoia unui sprijin instituționalizat din partea organizațiilor specializate din domeniu.
NOTE
[1] McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării – pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, București, 2001
2 Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997, pp. 36-40
3 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 67-70
4 Stancu, Valentin, Stoica, M. Marcela, Stoica, Adrian, Relații publice, succes și credibilitate, Editura Concept Publishing, București, 1997, p. 36
5 Serb, Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2000, p. 88
6 Stoica, Ion, Criza în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001, pp. 13-25
7 Ibidem, p. 57
8 Paraus, Mihaela, Tendințe manageriale în biblioteca publică, Iasi, Editura Biblioteca Județeană „Gh. Asachi”, 2001, pp. 17-26
9 Ibidem, p. 74
10 Chopra, Hans Raj, User education: training the librarians to use new technologies în the developing countries în67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
11 Homann, Benno, Difficulties and new Approaches în User Eduction în Germany în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
12 Ibidem
CAPITOLUL VII – CONCLUZII
7.1 Concluzii
Opinia publică este constant manipulată prin oferirea informaţiilor în diferite medii de propagare. Răspândirea globală la cea locală a informaţiilor, manipularea este omniprezentă. Cel mai influent instrument manipulativ este mass-media, care prezintă selectiv, preponderent în funcţie de interese, informaţiile necesare publicului.
Cine comunică mai repede și mai bine este mai puternic! Acesta pare să fie dictonul puternicilor lumii. Știați că politicienii și jurnaliștii conduc societățile moderne informatizate? Că mass-media a devenit cel mai mare aliat al puterii politice, impunând norme și valori pentru miliarde de oameni? Că, în științele comunicării, comunicarea politică prin mass-media reprezintă cel mai influent sistem de penetrare a minții și a sufletului oamenilor simpli, atașati de bunăvoie la diabolica telecomandă, smartphone sau presă scrisă?
Literatura despre fenomenul mass-media, atât cât a apărut în România, încă nu a inclus materiale, contribuții și documentație referitoare la critica acțiunii mediatice, la analiza acesteia în contactul și sub influența politicii.
„Greața de televizor” (la videomalaise, în fr.) resimțită de tot mai mulți indivizi, are o cauză directă în relațiile dintre mass-media și politicieni. Cine pe cine manipulează? Cine pe cine domină? Cu ce se alege consumatorul de știri, după ce își injectează – la ore de maximă audiență – informație politică prin media?
Informația este valuta forte a societății moderne. Cei care conduc din umbră îi cunosc valoarea. De aceea o manipulează cu abilitate pentru a-și face jocurile. Vă prezint în cadrul lucrării de faţă, câteva dintre regulile de joc și strategiile manevrelor informaționale.
„Prima directivă” prevede să nu se acționeze niciodată direct. Se acționează însă prin recomandări, sugestii, insinuări şi mai grav sub presiune, şantaj, intimidări, abuz fizic sau psihic asupra redactorilor şi realizatorilor de materiale mass-media pentru ca serviciul livrat să fie pe placul conducerii instituţiilor de presă şi al oamenilor care le ghidează din umbră.
Dacă observați cu atenție evenimentele care se petrec, veți găși peste tot exemple în acest sens. De pildă se vorbește frecvent de Recomandarea Uniunii Europene nr. x din anul y, de directiva Consiliului Europei, etc. În fiecare moment fiecare este liber să aleagă! Ei doar au grijă să creeze toate condițiile pentru ca oamenii să nu aleagă în cunoștință de cauză. De ce nu se acționează direct? Foarte simplu. În primul rând pentru că “forța lor” stă în faptul că acționează din umbră: Cine ar putea răsturna o putere nevăzută? Căci puterea despre care vorbim este una de felul acesta.
Aceasta strategie a acțiunilor indirecte poate să dea impresia celor care acționează în acest fel că se respectă liberul arbitru al celorlalți și prin urmare nu vor trebui să suporte consecințele acțiunilor lor. Manipularea, căci despre ea vorbim în ultimă instanță, este o acțiune profund negativă. Faptul de a acționa indirect. nu numai că nu îi scutește în totalitate de aceste consecinte, dar atrage și alte ființe în această cursă, făcându-le părtașe prin ignoranţă, complicitate pasivă sau indiferenţă.
Pentru a ieși din jocul prin care se manipulează oamenii, am văzut cât este de important ca aceştia să fie conștienți că pot alege în orice situație. Ori pentru a alege în cunoștință de cauză este necesar să fii informat. De aceea controlul informațiilor a fost una din preocupările de baza ale guvernanților din umbră. S-a pus la punct o rețea foarte vastă de mijloace de comunicare în masă.
Mass-media este un cuvânt atât de des utilizat încât și-a pierdut adevăratul sens. În orice act de comunicare există emițător, receptor și relație de feed-back. În cazul nostru receptorul este clar definit – masa, nici măcar nu se vorbește de un ansamblu de ființe umane, având o conștiință și liber arbitru. Ramâne să ne punem întrebarea: cine este emițătorul? …și cu ce intenție emite un anumit mesaj?
“Contează cine spune primul!”
Gustave Le Bon scria în cartea Psihologia mulțimilor: „Am spus că una din caracteristicile generale ale mulțimilor este excesiva lor sugestibilitate și am arătat cât de contagioasă este o sugestie în rândul oricărei aglomerări umane, care explică orientarea rapidă a sentimentelor într-o direcție determinată. Oricât de neutră am presupune-o, mulțimea se află într-o stare de expectativă atentă, favorabilă sugestiei. Prima sugestie formulată se impune imediat prin contagiunez tuturor creierelor și stabilește de îndată orientarea care se transformă în act. Totul va depinde de natura stimulului și nu ca în cazul individului izolat de relațiile ce există între actul sugerat și cumpănirea rațională care se poate opune realizării sale”.
De aceea guvernanții din umbră au construit un sistem foarte bine pus la punct prin care să își asigure monopolul și întâietatea asupra informării oamenilor. În prezent, știrile sunt monopolizate de câteva agenții de presă care au în spate mari finanțatori din mediul politic, fie făţiş, fie, cele mai des întâlnite cazuri, prin interpuşi, aflaţi sub directa influenţă decizională şi financiară a politicienilor. Ziarele, televiziunea și radiourile preiau știrile transmise de agenţii sau societăţile de promovare paravan între primele şi partidele politice, și fac acest lucru cu țoată încrederea considerând că aceste instituții cu recunoaștere sunt cele mai credibile surse.
Uneori chiar mai credibile decât faptele în sine dacă cineva vrea să transmită o informație reală, oficială, recunoscută, trebuie să treacă prin aceste entităţi de presă, comunicare sau promovare
Când informațiile apar din surse așa zis neoficiale, adică nerecunoscute de entităţile mai sus amintite, pentru că nu se afla sub controlul autorităţilor, se aplica planul B: informațiile sunt lăsate să se propage aparent liber, dar sunt distorsionate și atent monitorizate. Sunt amplificate anumite aspecte într-o direcție dorită și minimalizate sau trecute voit cu vederea celelalte. Pe parcurs sunt puse în funcțiune și mecanismele de feed-back prin sondaje de opinie sau crearea de spații în care oamenii își pot exprima opiniile referitor la un anumit subiect. Nu vă faceți iluzia că ele au rolul de a da oamenilor dreptul de a se exprima. Singurul scop cu care sunt construite este de a vedea în ce stadiu se afla procesul și dacă lucrurile s-au orientat pe făgașul dorit, precum şi magnitudinea acestora.
Tot mai mulți oameni încep să se trezească și să își pună întrebari. Oamenii cer răspunsuri și din punctul de vedere al guvernului, din umbră este mult mai bine să le satisfaci această curiozitate cât mai rapid, dar într-un mod care să nu le permită să descopere adevărul. Astfel, ei se asigură că cei curioși nu vor căuta mai departe, mulțumiți în orgoliul lor că au avut acces la informații prezentate că fiind secrete, mulțumindu-se cu jumătăți de adevăruri sau chiar cu minciuni. Privite însă din afară și la nivel de ansamblu lucrurile se leagă între ele și scot la iveala adevărul, un adevăr care este atât de prezent peste tot în jurul nostru încât nici nu îl mai vedem.
Am subliniat pâna acum în acest text cuvintele recunoaștere, oficial, credibil întrucât în zilele noastre oamenii ajung să creadă automat că un lucru este real sau adevărat doar pentru că provine dintr-o sursa oficială. Crearea de așa-ziși experți, gata plini de orgoliu să facă jocurile acestui guvern din umbră care îi influențează, uneori fară că ei să își dea seama, a fost necesară pentru a completa ceea ce s-a vrut să fie un mecanism perfect de control al informațiilor. Căci atunci când și această creare de făgașe eșuează, se apelează la discreditarea sursei sau a informațiilor respective.
Trăim într-o lume artificială în care credibilitatea este foarte importantă. O persoană agreată și tolerată de ei trebuie să fie o persoană ireproșabilă din punct de vedere al regulilor acestei lumi. Cei care devin conștienți că aceste reguli sunt de fapt reguli inventate de oameni sunt excluși rapid. Se fac mari eforturi de a-i izola, fie fizic acolo unde se găsesc motive, fie social sau economic.
7.2 Infografice