RETROGRADARE RUŞINOASĂ
Anul competiţional 1979-1980 reprezintă cea mai slabă evoluţie a Gloriei Buzău la nivelul primei divizii. Deşi au reuşit câteva rezultate surprinzătoare în faţa unor adversari de calibru, buzoienii au retrogradat în divizia B, de pe ultimul loc al primului eşalon cu doar 15. Printre echipele pe care Gloria a reuşit să le învingă în 1980 au fost FC Argeş, campiona en- titre la aceea vreme, FC Olt Scorniceşti, Politehnica Timişoara, Steaua Bucureşti şi Chimia Râmnicu Vâlcea. Din păcate, buzoienii au tratat cu superficialitate jocurile în compania adversarilor slabi, nereuşind să se impună în faţa unor echipe precum: Olimpia Satu Mare, ASA Târgu Mureş, Jiul Petroşani, CS Târgovişte şi Galaţi.
Totul pentru fotbal
“Fotbalistu` e ca artistu`” e o vorbă în lumea mingicarilor. Pentru jucătorii Gloriei 1978 a fost transpunerea pe peliculă a vieţii lor cotidiene. “Totul pentru fotbal” este un film în regia lui Andrei Blaier, pe baza scenariului scris de Mircea Radu Iacoban care se desfăşoară într-un mic orăşel de provincie, unde totul merge strună, în afara activităţilor sportive. Toţi locuitorii trăiesc o mare dramă, pentru că echipa oraşului este în pragul retrogradării. Câţiva suporteri fanatici sunt gata să facă „orice pentru fotbal”, chiar dacă asta înseamnă nişte manevre nu tocmai oneste. Însă cei mai mulţi cetăţeni nu sunt de acord cu această atitudine lipsită de fair-play, ceea ce dă naştere unui „meci” tensionant, disputat însă în afara terenului. Acesta este sinopsisul unei producţii magnifice despre modalităţile în care se câştiga un meci înainte de `89. Filmul lui Blaier reuneşte nume mari ale cinematografiei româneşti precum regretatul Gheorghe Dinică (arbitru), Nicu Constantin (crainic), Emil Hossu (fotbalistul Dobre), dar şi alţi mari artişti. Dintre fotbaliştii prezenţi în producţia lui Blaier se remarcă două nume grele ale fotbalului românesc: Rică Răducanu, portarul de legendă al Rapidului şi Stan Constantin, unul din cei mai buni atacanţi ai grupării buzoiene.
CLASAMENTUL EDIŢIEI 1979 – 1980
1. Universitatea Craiova 34 17 10 7 66 – 31 44
2. Steaua Bucureşti 34 17 10 7 74 – 44 44
3. FC Argeş Piteşti 34 16 7 11 51 – 38 39
4. FC Baia-Mare 34 18 3 13 57 – 51 39
5. Dinamo Bucureşti 34 14 9 11 50 – 37 37
6. Sportul Studenţesc Bucureşti 34 16 5 13 44 – 34 37
7. SC Bacău 34 12 11 11 40- 47 35
8. Politehnica Iaşi 34 16 2 16 47 – 45 34
9. Chimia Râmnicu-Vâlcea 34 14 6 14 42 – 49 34
10. Politehnica Timişoara 34 15 3 16 47 – 50 33
11. Jiul Petroşani 34 12 9 13 26 – 39 33
12. Universitatea Cluj 34 14 4 16 44 – 43 32
13. FC Olt Scorniceşti 34 14 4 16 46 – 55 32
14. FCM Galaţi 34 12 8 14 50 – 61 32
15. ASA Târgu-Mureş 34 13 5 16 45 – 46 31
16. CS Târgovişte 34 12 7 15 48 – 53 31
17. Olimpia Satu-Mare 34 11 8 15 35 – 50 30
18. Gloria Buzău 34 4 7 23 22 – 61 15
Participarea în Cupa României 1979-1980
Divizia A
16 zecimi: Gloria Buzău – Steaua Buc. (Brăila): 0-1 (0-0)
“Buldozerul” | Costică Stan, destinul unui golgeter care a scris istorie pentru Buzău
Există sportivi care trec prin fotbal și există sportivi care lasă în urmă o poveste. Costică Stan face parte, fără îndoială, din cea de-a doua categorie, o figură emblematică a Gloriei Buzău, un nume care continuă să răsune în memoria tribunelor. Născut pe 20 octombrie 1949, în comuna Colceag, județul Prahova, sub semnul echilibrat al Balanței, Stan și-a construit viața asemenea stilului său de joc: solid, determinat și imposibil de ignorat. În plan personal, este căsătorit cu Sanda, fostă handbalistă de performanță, iar pasiunea pentru sport a fost transmisă mai departe fiul său, Romică, student la Universitatea „Spiru Haret” din București, antrenor licențiat UEFA, fost jucător la Gloria Buzău și Petrolul Ploiești, în prezent antrenor în cadrul LPS Buzău.
Stan Constantin, poate cel mai important vârf din istoria fotbalului buzoian, a ajuns la Gloria Buzău în 1972, după ce fusese legitimat la una din cele mai mari echipe ale vremii, Petrolul Ploieşti. În cei opt ani cât a jucat pentru Buzău, Stan s-a confundat cu clubul din Crâng. A reuşit cele mai mari performanţe la Gloria şi a marcat peste 200 de goluri în tricolul “glorioşilor”. “Stane, Stane, vrem un gol” strigarea favorită a tribunelor îl făcea pe Stan să înscrie. Determinarea dată de răgetul comun al miilor de suporteri au făcut ca Stan să ajungă în topul golgheterilor, atât pe prima scenă fotbalistică, cât şi în eşalonul secund.
Drumul spre consacrare
Primii pași în fotbal i-a făcut sub îndrumarea antrenorului Tase Stoian, la Colorom Codlea. A urmat un traseu care l-a purtat prin echipe importante ale vremii: F.C. Brașov, Metrom Brașov, ASA Târgu Mureș, unde și-a satisfăcut și stagiul militar, alături de jucători precum Hajnal, Caniaro sau Varodi, dar și Chimia Târnăveni. Totuși, adevărata lui casă fotbalistică a devenit Gloria Buzău. Aici, între 1971 și 1981, Stan și-a trăit anii de glorie ca jucător, pentru ca după 1990 să revină în slujba clubului din postura de antrenor, lucrând atât cu juniorii, cât și cu echipa mare, contribuind la formarea noilor generații, alături de Gelu Lință.
Un golgeter de temut
Anul 1972 marchează promovarea Gloriei în Divizia B, iar 1978 aduce momentul culminant: accederea în primul eșalon și consacrarea lui Stan drept golgeter al turului de campionat 1978-1979. Cifrele nu mint: peste 350 de meciuri pentru Gloria și mai bine de 100 de goluri. Dar dincolo de statistici, rămâne imaginea unui atacant care transforma fiecare fază într-o luptă personală. A îmbrăcat de șase ori tricoul echipelor naționale olimpice și al reprezentativei A, reușind inclusiv un gol important pentru România, într-un meci disputat la Tel Aviv împotriva Israelului. Printre cele mai importante reuşite se numără şi dubla semnată în meciul istoric cu Steaua Bucureşti (4 la 1 pentru Gloria) din primul an de Divizia A. Datorită faptului că la sfârşitul turului “Buldozerul” se afla pe primul loc în topul marcatorilor primei divizii, cu 11 reuşite, Stan fost convocat în lotul naţional. În toamna anului 1979, timona reprezentativei naţionale a fost preluată de Ştefan Kovacs, Constantin Cernăianu şi Gheorghe Constantin, tehnicieni sub comanda cărora Stan şi-a făcut debutul în “naţionala mare”. După despărțirea de Gloria, a mai evoluat pentru Foresta Nehoiu, unde un episod dur cu fundașul Ion Băncioiu avea să-l aducă în atenția medicilor, ulterior evoluând și pentru o perioadă la Râmnicu Sărat.
„Buldozderul”, forță, instinct și obsesia golului
Dacă ar fi să-l definim într-un cuvânt, acela ar fi: intensitate. Costică Stan nu doar că iubea golul, trăia pentru el. Era motorul ofensiv, omul căruia i se încredința responsabilitatea victoriei. Nu întâmplător, suporterii și cronicarii l-au botezat „Masivul” sau „Buldozerul”. Avea o construcție fizică impunătoare, un centru de greutate jos, greu de destabilizat. Lovea mingea cu ambele picioare, domina jocul aerian și nu ezita să intre în dueluri dure, purtând adesea pe umeri câte doi fundași. Nu abandona nicio minge. Alerga după imposibil, smulgea baloane din aglomerații și urmărea golul cu precizia unui prădător. Pentru el, careul advers era un teritoriu de cucerit. În tribune, numele său devenise refren. Galeria buzoiană, condusă de figuri pitorești precum Tarzan, Macrin sau Adi Ciocănelu, îi scanda numele cu o energie care transforma stadionul într-un vulcan.
Din stirpea marilor marcatori
Stan aparține unei genealogii aparte, cea a golgeterilor autentici. Un atacant de instinct, comparabil ca stil cu nume sonore: Iancu, Manolache, Cămătaru, dar și repere internaționale precum Gigi Riva, Uwe Seeler, Gerd Müller sau Eusebio. Toți aveau în comun același lucru: obsesia pentru gol. Paradoxal, deși era coșmarul portarilor, cel mai apropiat prieten al său a fost chiar unul dintre ei: regretatul Stelian, considerat de mulți cel mai valoros portar care a evoluat la Buzău. Un contrast care spune multe despre omul din spatele fotbalistului, un jucător dur pe teren, dar caracterizat de fair-play și respect.
Primul său joc sub tricolor a fost înfrângerea “amicală” cu Grecia (2 la 1), meci ce a avut loc în capitala elenă, pe stadionul “Panatinaikos”, partidă la care au asistat 6.000 de spectatori. Atunci, Stan l-a înlocuit în minutul 65 pe Florin Grigorie, jucătorul formaţiei C.S. Târgovişte, şi pentru 25 de minute a făcut atacul României, alături de Rodion Cămătaru. Cel de-al doilea joc, şi ultimul l-a constituit amicalul dintre Israel şi România, meci ce a avut loc la Tel-Aviv (19.12.1978), pe stadionul “Bloomfield”, între 15.000 de microbişti. Confruntarea s-a terminat la egalitate: 1 la 1. Israelienii deschiseseră scorul în minutul 54, prin Malmilian, dar reuşita lui Stan a restabilit egalitatea şi a decis rezultatul final. Cel mai important nouar din istoria grupării buzoiene a strâns trei prezenţe şi în naţionala olimpică a României. Mai precis, Stan a evoluat pentru “tricolori” în confruntările cu Cehoslovacia (1 la 0, la Piteşti pe 4 aprilie 1979) şi Ungaria (2 la 0, la Piteşti, pe 18 aprilie 1979 şi 3 la 0, la Miskolc pe 30 mai 1979). Printre colegii de “naţională” ai vârfului născut în Prahova s-au numărat Andrei Speriatu, Bărbulescu, Balaci, Ştefănescu, Cămătaru, Sameş, Boloni, Iordănescu, Augustin, Cămătaru, Răducanu şi Radu II. Ultimele meciuri ale sale în tricoul echipei naţionale au fost în turneul amical întreprins în Croaţia, unde Stan a mai înscris de trei ori în poarta echipelor Hajduk Split şi Sochaux.
Moștenirea unui simbol
Contribuția lui Costică Stan la prestigiul fotbalului buzoian depășește granițele orașului, atingând nivelul național și chiar internațional prin prezențele sale în echipa României. Într-o lume în care gloria este adesea efemeră, cea sportivă rămâne. Dacă ai întreba astăzi un trecător cine este mai cunoscut, un politician sau Stan, răspunsul ar fi, probabil, fără ezitare, numele fotbalistului. După retragere, nu a părăsit terenul, ci a ales să formeze alți jucători, devenind antrenor și mentor pentru generațiile tinere. Chiar și în contextul dificultăților financiare care au afectat clubul, munca sa a rămas o ancoră de continuitate. Pentru că adevărata glorie nu ține de vremuri, ci de oameni. Iar Costică Stan este, fără îndoială, unul dintre acei oameni care au făcut Crângul să tresară.
Totdată, Stan a fost singurul fotbalist care a intrat în Top 10 cei mai buni sportivi ai judeţului Buzău. Se întâmpla în 1975, şi Stan se clasa al şaptelea, cu 90 de puncte, după Cristinel Romanescu (tenis de masă, CSM Gloria, 150 de puncte), Romului Bucuroiu (Liceul B.P. Hasdeu, gimnastică, 140 de puncte), Emanoil Radu (CSM Gloria, lupte libere, 130 de puncte), Cornelia Radu (Şcoala sportivă, atletism, 120 de puncte), Vasile Stănescu (CSM Gloria, lupte libere, 110 puncte) şi Valentin Constantinescu (Chimia, modelism, 100 de puncte). “La ora actuală, Stan mi se pare singurul vârf din fotbalul românesc în stare să se ducă spre poarta adversă cu mingea şi doi-trei adversari în spate. E viguros, loveşte balonul la fel de bine cu ambele picioare şi are o dententă de invidiat” – susţinea la vremea respectivă Ion Ionescu, antrenorul buzoienilor, care a promovat Gloria pentru a doua oară în Divizia A (1978/1979).
“Dobrin m-a avertizat că nu am cum să ies golgheter. Nu l-am crezut. Pe vremea aceea golgheterii se stabileau în funcţie de anumite interese” – a spus după finalul campionatului Stan Constantin, Gloria Buzău 1972-1980.
Rezultate slabe în deplasare
Afectaţi de retrogradarea în eşalonul secund, buzoienii nu reuşesc să îşi revină şi încheie stagiunea 1980 – 1981 pe locul VII. În întâlnirile disputate pe teren propriu, Gloria a câştigat 14 meciuri, două le-a încheiat indecis şi a pierdut unul singur. În deplasare, linia de clasament a “glorioşilor” arată o singură victorie şi două rezultate de egalitate.
CLASAMENTUL EDIŢIEI 1980 – 1981
1. FC Constanţa 34 22 6 6 69-23 50
2. Gloria Bistriţa 34 18 7 9 64-41 43
3. Unirea Dinamo Focşani 34 16 5 13 59-46 37
4. CS Botoşani 34 16 4 14 52-44 36
5. Viitorul Gheorgheni 34 16 4 14 39-47 36
6. CSM Suceava 34 16 3 15 54-35 35
7. Gloria Buzău 34 15 4 15 46-42 34
8. FCM Progresul Brăila 34 14 6 14 42-45 34
9. Ceahlăul Piatra-Neamţ 34 14 6 14 41-48 34
10. Delta Tulcea 34 16 1 17 58-52 33
11. CSU Galaţi 34 15 3 16 62-59 33
12. Oltul Sfântu-Gheorghe 34 14 5 15 48-47 33
13. IMU Medgidia 34 14 5 15 41-49 33
14. Viitorul Mecanica Vaslui 34 14 5 15 41-58 33
15. CSM Borzeşti 34 14 4 16 57-55 32
16. Minerul Gura-Humorului 34 9 9 16 31-53 27
17. Cimentul Medgidia 34 12 3 19 40-67 27
18. Chimia Brăila 34 7 8 19 37-70 22
Participarea în Cupa României 1980-1981
Divizia B
Cupa României: eliminată înainte de 16-zecimi
Lotul Gloriei Buzău în stagiunea 1980 – 1981: Tănase, Bândar, Dumitrescu, Roşca, Simion, Stanciu, Necula, Răchiţeanu, Dobre, Toma, Duloiu, Ghizdeanu, Toma III, Negoescu, Marin, Radu Gheorghe, Ţone, Sandu Ionescu, Stan, Dumitrache, Mogoş, Ioniţă, Mircea, Ion Constantin, Mureşan şi Caloianu.
Antrenori: Costică Moldoveanu (primele etape), Adalbert Marosi (restul campionatului).
La doar două puncte de promovare
Al doilea sezon în Divizia “B”, după retrogradarea din prima ligă, îi mai trezeşte pe jucătorii buzoieni care ocupau la finele stagiunii 1981-1982 locul V, la doar două puncte de locul II. În 1981 şi-au făcut apariţia în tricoul echipei din Crâng următorii jucători: Liviu Andriesei, Gabriel Zahiu, Ion Balaur, Ilie Năstase şi Mircea Banciu. Un aport pentru clasarea Gloriei pe locul V l-au avut fără îndoială şi Ştefan Constantin, nimeni altul decât fostul fundaş al echipei Dinamo Bucureşti, ajutat din postura de secund, de fostul portar al aceleaşi formaţii, Uţu.
CLASAMENTUL EDIŢIEI 1981 – 1982
1. Politehnica Iaşi 34 21 6 7 79-37 48
2. Gloria Bistriţa 34 17 8 9 60-25 42
3. Unirea Dinamo Focşani 34 19 4 11 48-30 42
4. CSM Suceava 34 18 5 11 68-36 41
5. Gloria Buzău 34 17 6 11 45-22 40
6. CS Botoşani 34 15 5 14 64-44 35
7. FCM Galaţi 34 13 9 12 50-34 35
8. IMU Medgidia 34 14 6 14 35-48 34
9. FCM Brăila 34 12 9 13 41-38 33
10. Ceahlăul Piatra-Neamţ 34 13 7 14 44-44 33
11. CSM Sfântu-Gheorghe 34 13 7 14 50-51 33
12. Viitorul Gheorgheni 34 13 7 14 40-44 33
13. Delta Tulcea 34 14 5 15 40-50 33
14. Viitorul Vaslui 34 15 3 16 39-50 33
15. CSU Galaţi 34 13 5 16 47-63 31
16. Constructorul Iaşi 34 11 6 17 39-64 28
17. Victoria Tecuci 34 10 4 20 21-60 24
18. Relonul Săvineşti 34 2 10 22 22-92 14
Participarea în Cupa României 1981-1982
Divizia B
16 zecimi: Gloria Buzău – UTA Arad (Buzău): 2-1 (0-1)
Optimi: Gloria Buzău – Rapid Buc. (Brăila): 0-1
“Fără frică, cu noroc… Lazăr apără tot”
În perioada în care marile nume ale fotbalului românesc păşeau sfios pe stadionul din Crâng, poarta grupării buzoiene era “închisă” de Vasile Lazăr. Unul din cei mai cunoscuţi portari buzoieni, şi mai apoi antrenori “a slujit” Gloria mai bine de două decenii. “Fotbalul l-am început pe maidan, acolo unde se şcolesc mai toţi care apoi practică sportul rege de performanţă. Un prieten cu care mai băteam băşica m-a dus la Sportul şi de acolo în curtea piticilor de la Dinamo”, povesteşte cel care până nu demult avea în grijă pregătirea portarilor buzoieni.
Debutul în Divizia “A” şi l-a făcut la doar 17 ani, la un meci încheiat la egalitate, 1 la 1, împotriva echipei Rapid Bucureşti, care îl avea în poartă pe Rică Răducanu. În 1982 a ajuns în curtea grupării din Crâng, iar de atunci cu greu s-a mai despărţit de Buzău, mai ales că s-a şi căsătorit aici. După ce a încheiat socotelile cu cariera de jucător, Lazăr s-a apucat de antrenorat, iar în 1995 a obţinut licenţa “A” de antrenor. În 2010 a părăsit Gloria Buzău pentru postul de antrenor responsabil cu pregătirea portarilor la divizionara C, FC Voluntari, acolo unde a lucrat alături de alt buzoian, Romică Bunică. A revenit în Crâng ca șef al centrului de copii și juniori, de data aceastala SCM Gloria Buzău. Vasile Lazăr s-a născut pe 11 august 1958 în comuna Dorobanţu, din judeţul Călăraşi şi a fost printre partizanii cele mai mari performanţe a echipei buzoiene: locul V în 1985 şi participarea în Cupa Balcanică.
Într-o perioadă în care stadionul din Crâng devenea neîncăpător, iar marile forțe ale fotbalului românesc pășeau cu emoție pe gazonul din Buzău, un singur lucru părea sigur: poarta Gloriei era în mâini bune. Motivul? Vasile Lazăr. Pentru mulți, a fost mai mult decât un portar. A fost un simbol. Un reper al unei generații în care fotbalul se juca cu sufletul, iar tribunele vibrau la fiecare intervenție spectaculoasă.
De pe maidan, direct în prima ligă
Povestea lui începe simplu, așa cum începeau multe destine în fotbalul românesc: pe maidan. Crescut în zona Afumați – Voluntari, Lazăr și-a descoperit talentul la doar 9 ani, remarcat de un prieten care l-a dus mai întâi la Sportul Studențesc, apoi în curtea celor de la Dinamo. Drumul spre performanță a fost rapid. La doar 17 ani și jumătate debuta în Divizia A, într-un meci împotriva Rapidului. În față îl avea chiar pe legendarul Rică Răducanu. Puțini îi dădeau șanse. Dar Lazăr a surprins pe toată lumea. A închis poarta, iar meciul s-a terminat 1-1. A doua zi, presa titra: „Feroviarii, stopați de un portar debutant”. Era începutul unei cariere speciale.
„Fotbalul l-am început la Sportul Studențesc, în 1972. Inițial, până să ajung la Sportul Studențesc, m-am dus la Dinamo. Aveam un coleg care juca la Dinamo și n-am stat mult. Cred că m-am dus de vreo două-trei ori, după care el s-a mutat de la Dinamo la Sportul și am plecat cu el, adică ne-am mutat acolo. În perioada aceea, centrul de copii și juniori era la Ștrandul Studențesc. Acolo se desfășura toată activitatea.
După aceea am jucat o perioadă la juniori republicani, câțiva ani, apoi la „tinere speranțe”, cum era înainte. Iar după aceea, la un meci cu Rapid, Rică cred că s-a dat lovit. Mai era un alt coleg de-al meu, Bunea, portar, care la fel, nu știu din ce motiv, avea probleme cu genunchii, și n-aveau efectiv portar. Au apelat la mine, probabil s-or fi gândit: „Bă, pe cine avem noi pe aici?” Și au apelat la mine.
Eu aveam atunci… deci încă mai eram junior, aveam 17 ani. Îți dai seama, mai aveam încă doi ani, de fapt chiar trei ani de juniorat, pentru că eu sunt născut în august. Așa erau vremurile înainte. Și m-au băgat la un meci cu Rapid. M-a luat de acasă, m-a dus la antrenament. Stai să mai ai un copil de 17 ani, junior, să te duci să stai printre Mircea Sandu, Paul Cazan, adică jucători mari. Antrenorul era atunci nea Angelo Niculescu și îmi aduc aminte că îmi zice: „Bă, copile, ai emoții?” Zic: „Am, domn’ profesor.” „Bă, vezi geamul ăla? Vezi să iasă soarele pe geamul ăla.”
Și, bineînțeles, am debutat cu Rapid într-un meci pe Giulești. S-a terminat 1-1. În anul ăla, Rapid a și promovat, a și retrogradat, în orice caz, ăla a fost debutul meu. A doua zi apărea, cum erau pe atunci ziarele sportive, un titlu de genul: „Feroviarii, stopați de nervi și de un portar debutant”. Pe vremea aceea se dădeau și note în ziar și am luat, cred, nota 9. Probabil că atunci am apărut foarte bine, nu-mi dau seama nici eu cât de bun eram. În timp am realizat și eu că eram mai bun. Când am îmbătrânit, mi-am dat seama cum eram eu de m-au băgat ăia. Cam ăsta a fost debutul. A fost un debut frumos, din punctul meu de vedere, să joci la 17 ani în Divizia A, cu echipele care erau atunci. Mie mi se pare că eram și eu talentat. Zic, nu știu, mă laud și eu acum, dar așa erau vremurile. Era greu să răzbați ca portar.
Și mai era o chestie: eu am fost o perioadă la Sportul, din 1972, de la juniori, până în 1980-1981. După aia am plecat la Progresul. Am prins toată perioada de juniori, dar am sărit de la juniori și tineret direct la echipa mare. Adică a fost un salt foarte mare pentru mine și mă minunez și în ziua de azi, deși am și eu o vârstă, că antrenorii au mizat atât de tare pe mine, inclusiv nea Angelo, care, gândește-te, era un om foarte fixist din punctul ăsta de vedere. După aceea am jucat, dar n-am jucat mult. De ce să spun? Am stat mulți ani la Sportul, dar n-am jucat mult. În primul rând, la Sportul am acumulat vreo 37-38 de jocuri în prima divizie, cum era atunci. Însă ce pot să spun este că înainte nu puteai să joci ușor, mai ales pe postul de portar. Aveam portari mari.
În toată perioada aia am prins trei rânduri de portari. Adică Rică Răducanu. Eu nu cred că puteam să-mi permit eu, un copil de 17 ani de la Voluntari, să joc în locul lui Rică, care era portarul echipei naționale. După aia vorbim de Țețe Moraru, pe care iar l-am prins. Iar după aceea, Speriatu. Deci am prins trei portari care practic erau portarii echipei naționale. Adică Andrei Speriatu și Țețe Moraru erau, la momentul ăla, numărul unu.” – Vasile Lazăr.
Anii de aur de la Buzău
După experiențe la Sportul și Progresul, destinul îl aduce la Gloria Buzău, în 1982. Deși inițial privit ca un „mercenar”, Lazăr avea să devină unul dintre cei mai iubiți jucători din istoria clubului. Iată ce a precizat Vasile Lazăr despre perioada sa de acomodare în Crâng: „Nu neapărat mercenar. Așa erau vremurile înainte. Noi am venit aproape șapte-opt jucători de la București. Vorbim de ’82-’83, anul în care s-a promovat cu nea Nicu Lupescu. Eram cred că șase-șapte jucători veniți atunci. A venit și Molaș, era și Năstase, încă era aici, adică erau jucători aproape de maturitate.
Tu mă întrebai de portari. Băi, Andrei, postul de portar este foarte delicat. De ce? Este un singur post și e foarte greu să-l prinzi. Uite, eu am trăit niște episoade cu nea Gheorghe Constantin, Dumnezeu să-l odihnească, în care te băga, îți dădea șansă. Greșeai o dată, mai greșeai și a doua oară, dar a treia oară, dacă greșeai, greu mai intrai. Îți trebuia cel puțin să se întâmple ceva cu celălalt. Și la celălalt îi dădea șansa. Adică, din punctul ăsta de vedere, nea Gică a fost un tip corect, cel puțin față de mine.
Și îți povestesc o întâmplare de la Nehoiu. Eu eram pe post cu Cristian Tănase. Plecase de la Râmnicu Sărat și, în cantonament la Nehoiu, Cristi, Dumnezeu să-l ierte și pe el, avea o problemă la genunchi. Vreau să spun că și el, și eu aveam câte o problemă la genunchi. Eu plecam după minge așa, ca și cum aș merge în viteze. N-am să uit antrenamentul ăla toată viața. Efectiv am tras de mine și am zis: „Bă, dacă Dumnezeu îmi dă o șansă…”
După antrenamentul ăla, nu știu ce s-a întâmplat cu Cristi, mi se pare că s-a accentuat problema lui sau ceva s-a întâmplat, și m-a băgat pe mine să joc. La un anumit timp, am avut o discuție cu nea Gheorghe Constantin. Știi ce mi-a spus omul ăla? „Tu știi cât te-am urmărit eu pe tine, să văd dacă cedezi?” Și atunci am înțeles și eu multe lucruri din sport. Am înțeles că singur te bagi în echipă. Singur. Dacă nu te antrenezi, nu că are ăla ceva cu tine sau că antrenorul are ceva cu mine. Asta e vrăjeală.
Deci atunci efectiv am tras de mine și Dumnezeu m-a ajutat să joc. Am apărat după aia, exact la început de campionat, cu Sportul, acasă, după aia am jucat, mi se pare, la Bacău, dacă nu mă înșel, unde am câștigat. Adică, și la portari e și o chestie de șansă și de cum știi să-ți dovedești șansa. Că, știi cum e, mai ai și noroc, sunt multe lucruri care sunt pe dedesubt, ca să spunem așa.”
Timp de nouă ani, a fost omul de bază din poarta Gloriei, într-o perioadă în care echipa trăia cea mai frumoasă epocă a sa. Sub conducerea unor antrenori importanți, buzoienii reușeau performanțe incredibile, culminând cu sezonul 1984-1985, când Gloria termina pe locul 5 în Divizia A. Peste Buzău? Doar giganții: Steaua, Dinamo, Sportul și Universitatea Craiova.
„De la Sportul, eu am vrut să mă duc să joc. Aveam atunci vreo 18-19 ani și voiam să joc, ca orice om. Și atunci a avut loc un schimb de jucători. Gârjea, Dumnezeu să-l ierte, care a murit acum ceva timp, era la Progresul și s-a făcut un schimb: eu am trecut la Progresul, el s-a dus la Sportul.
La Progresul am stat foarte puțin. De ce? Nu știu. Echipa retrogradase în anul în care m-am dus eu. Adică din Divizia A retrogradase în Divizia B. Nu știu, n-am avut o colaborare prea bună cu Petre Gavrilă, care era antrenorul echipei atunci, și care avea niște lucruri mai ciudate.
Și cu Tică eram, pentru că și Tică era în perioada aia la Progresul. M-am decis prin nea Bîsă Manu, care era directorul de la Hotel Național. Noi frecventam pe acolo și a zis: „Nu vreți, mă, să vă duceți la Buzău?” Până la urmă, eu cu Tică, cu Țânțaru, am zis: „Hai, mă, mergem.” Toată intermedierea asta a făcut-o, Dumnezeu să-l ierte, Cristi Teodorescu, care la momentul ăla era arbitru și fluiera un meci al Progresului, nu mai știu cu cine, în Divizia B. El a intermediat toată chestia asta. A zis: „Vreți? Atunci să fie OK, le dați drumul lui ăla și lui ăla.” Noi deja eram într-o situație în care și eu, și Țânțaru ne antrenam separat. Nu ne mai… nu știu din ce motive. Gavrilă era un tip mai așa, mai dificil, se supăra mereu că îi „trântim” jocuri, adică era o suspiciune permanentă.
Și am zis: „Bă, hai să mergem.” Și în ’81-’82 am venit la Buzău prin intermedierea asta, bineînțeles și cu acordul celor de sus, pentru că pe vremea aia era și prim-secretar, cum erau înainte lucrurile. Apoi am ajuns la Buzău. La Buzău, ce să spun… am avut o perioadă foarte, foarte lungă. Adică la Sportul am jucat puțin, dar la Buzău deja am jucat mult. Vorbim de Divizia B și de Divizia A. Dacă mă întrebi pe mine acum, nu mai știu exact câte jocuri am în Divizia B, poate în statistici apare, dar eu cred, după mintea mea, că sunt peste 200 și ceva de meciuri, poate aproape 300. Vorbim de campionate în care jucai 34-35 de meciuri.” – Vasile Lazăr.
Meciul care l-a făcut legendă
Dacă ar fi să alegem un moment definitoriu, acela ar fi confruntarea cu „Craiova Maxima”. În fața a peste 20.000 de spectatori, Lazăr a făcut un meci antologic. A apărat tot. Inclusiv un penalty executat de Irimescu. Victoria cu 1-0 nu a fost doar un rezultat. A fost o declarație: la Buzău nu se câștigă ușor.
„Un joc care mie mi-a rămas în minte a fost meciul cu Craiova, acasă, 1-0. L-am mai povestit. Atunci a dat gol Tică. Am jucat într-o marți. Țin minte că eram în cantonament și i se decernase Gheata de Aur lui Cămătaru. Noi trebuia să jucăm cred că sâmbătă sau duminică și s-a devansat jocul pentru marți, ca să poată el să-și primească trofeul. Și eu atunci am văzut… am mai văzut spectatori mulți, dar ca la meciul ăla niciodată. N-am văzut atâta lume niciodată. După aceea m-am informat și din statisticile voastre: au fost 25.000. Acum nu știu dacă au fost chiar 25.000, poate 20.000, 22.000, nu știu. Dar presa vremii scrie 25.000. Păi terenul ăsta, știi cum era? Erau și pe scări, erau și pe blocuri. Atunci am văzut cel mai mult public. Și Craiova avea și echipă atunci, să știi. Avea echipa aia a lor pe care o spuneai pe de rost, de sus până jos.” – Vasile Lazăr.
„Fără frică, cu noroc… Lazăr apără tot”
Așa îl descriau suporterii. Și nu era doar o vorbă. Reflexele, calmul și instinctul l-au făcut unul dintre cei mai respectați portari ai vremii. Nu era doar talent, era și mentalitate. El însuși spunea că pentru a ajunge portar trebuie „să te naști pentru asta”. Ce e drept, fotbalul înainte de Revoluția din `89 era altul, dar Vasile Lazăr este un reper pentru perioada respectivă, chiar dacă a evoluat majoritar la un club de provincie.
„Noi trebuie să vorbim despre vremurile de atunci. Eu n-aș vrea să vorbesc despre vremurile de acum și despre ce sume câștigă jucătorii. Sunt alte vremuri și eu, cel puțin, încerc să vorbesc despre fotbalul pe care l-am practicat în perioada respectivă și să discut cu oamenii care m-au văzut jucând, ca să-și poată da cu părerea.
Eu nu pot să am o discuție cu un copil despre cum era fotbalul atunci. Dacă mă apuc să vorbesc și să-mi dau și eu cu părerea, zice: „Stai, bătrâne, deoparte, că pe vremea ta…” Ai zis: „Bă, ai jucat și matale fotbal?” Da, m-am jucat și eu, cu basca în cap și cu mărul în mână. Ce adică? Cum să spun eu… e inutil să vorbești acum cu un tânăr despre mine. Despre mine să vorbească cei care m-au văzut jucând.
Dar cum era fotbalul atunci?
Să știi că viața de fotbalist e frumoasă, dar trebuie să știi tu să ți-o faci frumoasă. Dacă ești vagabond și golan, n-o să ți-o faci. Pe vremurile alea, cel puțin eu așa percep, jucam mult pentru public. Publicul era într-o simbioză cu jucătorul. Adică, dacă pierdeam, ieșeai pe stradă sau te duceai la cârciumă și îți era rușine de oamenii ăia când te întâlneai cu ei. Și mai era ceva: pe vremea aia nu erau meciuri televizate, nu exista tehnologia asta de azi, să vezi de afară. Și atunci care era distracția oamenilor din Buzău? Să vină la stadion. Că te mai înjura, că te mai lua lumea peste picior, asta făcea parte din meniu. Erau jucători de valoare și nu puteai să pleci afară. La nivelul Diviziei A erau jucători foarte buni. Numai dacă ne gândim la Craiova, la Pitești și la alte echipe… erau jucători de calitate. Iar publicul venea să vadă un spectacol. Acum fotbalul a devenit așa, mecanic. Nu mai vezi un dribling, nu mai vezi un călcâi, nu mai vezi o pasă cu exteriorul. Vezi o luptă surdă, care pe care, cine are mai mult noroc, ca să spunem așa.”
Un nume care nu trebuie uitat
Deși bucureștean, Vasile Lazăr a rămas definitiv legat de Buzău. A venit pentru fotbal, dar a rămas pentru viață. Aici s-a căsătorit. Aici și-a construit familia. Aici a ales să rămână chiar și după retragere. După ce și-a agățat mănușile în cui, nu s-a despărțit de fotbal. A devenit antrenor de portari, contribuind la formarea noilor generații și continuând să dea mai departe din experiența acumulată. Astăzi, stadionul din Crâng nu mai este la fel de plin. Fotbalul s-a schimbat, vremurile s-au schimbat. Dar poveștile au rămas. Iar printre ele, una dintre cele mai importante este cea a lui Vasile Lazăr. Un portar crescut pe maidan. Un debutant care a uimit Divizia A. Un lider tăcut într-o echipă legendară și un om care a transformat Buzăul în „acasă”.
Niciun pas greşit în Crâng
Sezonul 1982-1983 aduce pentru buzoieni un obiectiv îndrăzneţ şi anume: ocuparea unui loc pe podium. Stadionul “Municipal” devine o adevărată fortăreaţă, buzoienii câştigând toate cele 17 partide disputate pe teren propriu. Rezultatele stagiunii s-au datorat în mare parte autorităţilor locale care au sprijinit echipa de fotbal din toate punctele de vedere, dar şi preşedintelui clubului buzoian, un mare iubitor al sportului rege, Vasile Carolică. Gloria încheie anul competiţional pe locul 2, cu 42 de puncte, dar din cauza sistemului de desfăşurare din aceea perioadă, buzoienii râmân în Liga a II-a.
Rândul de sus: Marian, Cristea, Andriesei, Roşca, Mureşanu, Ţugulan, Banciu.
Rândul de la mijloc: Uţu (antrenor secund), Marin, Dumitrache, Bândar, Tănase, Mircea, Balaur, Ştefan (antrenor principal).
Rândul de jos: Năstase, Andronescu, Sandu Ionescu, Honciu, Stanciu, Ghizdeanu.
Lipsesc din fotografie: Negoescu, Toma şi Zahiu.
CLASAMENTUL EDIŢIEI 1982-1983
1. Dunărea CSU Galaţi 34 21 6 7 72-30 48
2. Gloria Buzău 34 19 4 11 62-38 42
3. Oţelul Galaţi 34 16 6 12 61-38 38
4. CSM Suceava 34 16 6 12 38-36 38
5. Gloria Bistriţa 34 17 1 16 55-38 35
6. FCM Progresul Brăila 34 17 1 16 62-54 35
7. Ceahlăul Piatra-Neamţ 34 16 3 15 49-43 35
8. CS Botoşani 34 16 3 15 44-40 35
9. Prahova Ploieşti 34 14 6 14 46-42 34
10. Unirea Dinamo Focşani 34 15 4 15 39-47 34
11. CSM Borzeşti 34 14 5 15 38-43 33
12. CSM Sfântu-Gheorghe 34 13 6 15 38-41 32
13. Dunărea Călăraşi 34 14 4 16 43-53 32
14. Delta Tulcea 34 14 3 17 35-58 31
15. Minerul Gura-Humorului* 34 15 2 17 45-63 30
16. IMU Medgidia 34 11 5 18 42-57 27
17. Viitorul Mecanica Vaslui 34 10 6 18 32-53 26
18. Viitorul Gheorgheni 34 10 5 19 33-60 25
*Echipa Minerul Gura-Humorului a fost penalizată cu două puncte.
Participarea în Cupa României 1982-1983
Divizia B
Cupa României: eliminată înainte de 16-zecimi
Când fotbalul face diferenţa dintre viaţă şi moarte
Totuşi, anul 1983 avea să fie marcat prin prisma altui eveniment fotbalistic internaţional. Pentru prima dată în istorie, o brigadă românească avea să arbitreze finala a cele mai importante competiţii intre-cluburi, şi anume actul final al Cupei Campionilor Europeni, meci găzduit de stadionul „Olimpic” din Atena. Pe 25 mai 1983, Hamburg, învingea Juventus, cu 1 la 0, graţie golului marcat de Felix Magath într-o partidă arbitrată la centru de Nicolae Rainea, secondat la cele două tuşe de Ioan Igna şi de buzoianul Cristian Teodorescu.
Cristian Teodorescu cel mai bun arbitru buzoian, în fotografie, la mijlocul anilor `70 – FOTO
Juventus Torino – Hamburger SV: 0-1 (0-1) – FOTO
FINALA CUPEI CAMPIONILOR EUROPENI 1982 – 1983
A marcat: min.9 Felix Magath
25 mai 1983
Stadion: “Olimpiako” – Atena
Spectatori: 73.500
Juventus: Dino Zoff (c); Claudio Gentile, Sergio Brio, Gaetano Scirea, Antonio Cabrini, Massimo Bonini, Michel Platini, Marco Tardelli, Zbigniew Boniek, Roberto Bettega, Paolo Rossi (Domenico Marocchino 56). ANTRENOR: Giovanni Trapattoni.
Hamburger SV: Uli Stein; Manfred Kaltz, Ditmar Jakobs, Holger Hieronymus, Bernd Wehmayer, Jürgen Groh, Wolfgang Rolff, Lars Bastrup (Thomas von Heesen 56), Felix Magath, Jürgen Milewski, Horst Hrubesch (c). ANTRENOR: Ernst Happel.
Arbitri: Nicolae Rainea (centru), Ioan Igna şi Cristian Teodorescu (tuşieri). Toţi trei
din România.
Privitor la finala Cupei Campionilor Europeni din `83, Cristian Teodorescu a spus că delegarea brigăzii române a fost făcută la cererea lui Artemio Francchi, preşedintele UEFA în aceea perioadă datorită relaţiei apropiate dintre acesta şi Rainea. Cum finala a fost câştigată de Hamburg, se bănuie că mafia italiană l-a ucis, la 12 august 1983, pe Artemio Francchi pe Autostrada Soarelui din Italia. Motivul asasinatului ar fi fost delegarea românilor la finala de la Atena.
