Paşii timizi ai “sportului rege” la Buzău | Începuturile fotbalului buzoian (1907-1930)

Fotbalul a jucat un rol important în Buzău, încă din urmă cu 100 de ani. Acest sport captivant, pasionant şi competitiv s-a strecurat în inimile oamenilor din oraş şi din împrejurimi încă din primele decenii ale secolului XX. “Sportul rege” a păşit timid pe meleagurile buzoiene, însă însemnătatea sa timpurie s-a consolidat în timp prin creşterea numărului de echipe şi participarea sa în competiţii atât cu caracter amical, cât şi în cele oficiale. Începuturile fotbalului în Buzău au fost marcate de pasiune, entuziasm și dorința de a aduce bucurie în viața comunității locale.
Urmele primilor paşi ai fotbalului în Buzău le regăsim într-un obiectiv turistic natural care s-a identificat cu oraşul nostru de secole, Pădurea Crâng devenită ulterior Parcul Crâng. Tineri pasionaţi de sport au început să joace fotbal, practic să organizeze diferite “match-uri”, în poieniţele din ceea ce astăzi este cel mai mare parc al reşedinţei de judeţ.

Aceste meciuri amicale erau adesea întâlniri între echipele din cartierele orașului și atrăgeau un număr tot mai mare de spectatori. Aceasta a fost perioada în care fotbalul a fost perceput ca un sport de divertisment și recreere, un sport popular, la modă, care atrăgea oameni din mahalalele oraşului, dar şi domni cu studii înalte, purtători de joben sau veston.

O dată cu creșterea interesului pentru fotbal, s-au înființat primele cluburi de fotbal în Buzău. Aceste cluburi au început să organizeze competiții locale și să participe în cele regionale sau naţionale, bucurându-se de faptul că-n România, actuala Federaţie Română de Fotbal apăruse încă din 1909, sub titulatura Asociaţia cluburilor de fotbal din România.

Arhivele consemnează primele prezenţe ale echipelor de fotbal din Buzău încă din primele decenii ale secolului XX.

În 1919 i-a fiinţă Uniunea Cluburilor de Fotbal, asociaţie la care s-au afiliat 16 cluburi şi 24 de echipe de fotbal din ţară, printre care şi Avântul Buzău, care activa neoficial încă din 1915, practic, fără forme scriptice sau juridice. Simultan, în nordul judeţului, la Nehoiu se afla echipa fabricii de cherestea, care îşi desfăşura activitatea sub îndrumarea patronului, un neamţ pe nume Goetz. Potrivit unui document existent la Arhivele Statului din Buzău, echipa din Nehoiu este atestată scriptic ca fiind înfiinţată cu forme scriptice în luna aprilie a anului 1922.

Avântul este prima echipă care se identifică cu Buzăul, aceasta având dreptul de a participa în competiţiile oficiale ale forului nou înfiinţat. Clubul a fost fondat de către Ludovic Frânculescu, iar primul căpitan al echipei a fost Victor Gavăţ, elev în cadrul liceului B.P. Hasdeu, care ulterior se mută în Bucureşti şi se transferă la Unirea Tricolorul. Lotul echipei Avântul era alcătuit printre alţii din Gavăţ, Botea, Nichita, Filipescu, Rusen, Colţeanu, Zoican, Sava Vencov.

În luna mai a anului1920 este consemnat primul meci disputat la Buzău, care pune faţă-n faţă Avântul, echipa din localitate şi o formaţie alcătuită din elevi râmniceni, cei care aveau să se impună la limită, scor 1 la 0. Formaţia din Buzău era alcătuită în mare parte din elevi de la liceele B.P. Hasdeu, Comercial şi de la Şcoala Normală din localitate.

În anii ce au urmat, Avântul a devenit echipa fanion a Buzăului, aceasta reunind cei mai buni jucători din judeţ, cu rezultate pe măsură. A fost prima echipă a Buzăului care a promovat în Diviza C, în 1936 şi prima care a primit dreptul să joace în Divizia B, în 1947, an în care şi-a schimbat denumirea în CFR Buzău, ulterior Locomotiva şi Rapid.

Anul 1923 reprezintă perioada în care la Buzău a luat naştere clubul Vârtejul care, la fel ca formaţia Avântul, se baza majoritar pe elevi ai liceului B.P. Hasdeu, ai Şcolii Normale de învăţători şi ai seminarului teologic. Deşi a înregistrat mai multe rezultate pozitive, soarta Vârtejului a fost una scurtă şi încheiată din cauza lipsurilor materiale. Lotul formaţiei era alcătuit din Aurel Ciocianu, Mihăiţă Ciocianu, Petrică Constantinescu, Ion (Mielu) Şăpcăliu, Titus Petrescu, Costică Apostol, Vasile Cristea, Nicolae Garais, Nichita Rusen, Nicolae Găvăţ, Lucian Popescu, Benone Şăpcăliu, fraţii Orăşanu din Râmnicu Sărat, fraţii Nicu, Gheorghe şi Puiu Pătulescu, ultimele trei nume fiind din comuna Glodeanu Siliştea, personaje care în timpul liceului, în vacanţe mai precis, au dus fotbalul în comuna lor şi-n satele învecinate.

Dintre aceştia, la nivel naţional se remarcă trei nume, Costică Apostol, Nichita Rusen şi Nicolae Găvăţ, despre care profesorul Nicolae Dragu, autor al cărţii „Fotbalul buzoian, Istorie şi performanţe 1907-2007” relatează în lucrarea sa:

”COSTICĂ APOSTOL – s-a născut și și-a petrecut copilăria în comuna Săgeata. S-a înscris și a urmat cursurile liceului B. P. Hașdeu, timp în care, datorită calităților deosebite pe care le-a avut, a fost component de bază al echipei Avântul, apoi Vârtejul. După absolvirea liceului, se transferă la echipa Unirea Tricolor București, împreună cu alți coechipieri. După puțin timp renunță la fotbal și urmează cursurile Școlii de ofițeri de cavalerie și, astfel, se dedică noului sport – călărie, care i-a adus ulterior cele mai mari satisfacții ca sportiv, antrenor al loturilor naționale și olimpice, arbitru internațional, etc. Tată adoptiv al lui Dan Mihăilescu, îl inițiază în tainele călăriei, iar acesta, după anii junioratului, devine un sportiv renumit în plan național și internațional.
Spuneam de marile satisfacții ale colonelului Apostol, dar pe lângă acestea a avut și insatisfacții, fiind arestat după 1950 și reținut fără nicio judecată, timp de 6 ani, doar pentru că a fost colonel în armată și garda regală. Alături de alți călăreți de valoare ai țării din acele vremuri, a participat la Olimpiada din 1936 la Berlin, împreună cu Felix Țopescu, Zahei, etc., câștigând numeroase concursuri internaționale. Și astăzi, recordul său național de săritură peste obstacol la înălțime cu calul este, se pare, în picioare.” – „Fotbalul buzoian, Istorie şi performanţe 1907-2007”, autor Nicolae Dragu

”NICHITA RUSEN – un jucător universal care juca pe mai toate posturile, însă cel mai util era ca atacant. După absolvirea, mai întâi, a Liceului Comercial din Buzău, apoi a Academiei de Studii Economice București, devine economist. Pe timpul facultății, dar și după absolvire, practică fotbalul la Unirea Tricolorul București – echipă care îl propulsează în lotul național de seniori, fiind astfel primul buzoian component al echipei României, susținând două jocuri.” – „Fotbalul buzoian, Istorie şi performanţe 1907-2007”, autor Nicolae Dragu

”NICOLAE GAVĂȚ – un mijlocaș cu disponibilități pentru un travaliu iești din comun, dar și cu o tehnică deosebită. Se transferă și el împreună cu Rusen și ceilalți la Unirea Tricolor.
În anul 1972, fostul mare fotbalist al României Titus Ozon spunea în carte sa de amintiri ”Mereu în 16 metri” că la vârsta copilăriei fragede ”împreună cu un alt coleg mai mare decât mine, identificăm, pe rând, jucătorii Unirii deveniți legendari în Obor și chiar în întreaga țară: Rusen și Gavăț – veniți de la Buzău, nea Fane Cârjan, sufletul echipei, Traian Ionescu, Sony Niculescu. Toți deveniseră idolii noștri, idolii cartierului. De la ei se aștepta ca Unirea Tricolor să smulgă titlul de campioană de la Ripensia și Venus”” – „Fotbalul buzoian, Istorie şi performanţe 1907-2007”, autor Nicolae Dragu
În anul 1923, numărul echipelor de fotbal din Buzău transformate în cluburi creşte. La vremea respectivă acest procede finalizat cu forme scriptice sau juridice reprezenta trecerea de la practicarea jocului de fotbal ca formă de divertisment sau ca alternativă de petrecere a timpului liber la un cadrul organizaţional superior, care îşi desfăşura activitatea sub egida forului naţional.

Un rol important în dezvoltarea fotbalului buzoian în faza incipentă l-a avut inginerul Virgil Economu, absolvent al Facultăţii Sorbona (Paris, Franţa), director al Pepinierei Istriţa de la Săhăteni şi director al Şcolii profesionale de pomicultură şi silvicultură din comuna Pietroasele. Doctorul inginer, şcolit la Paris cu o dragoste nemărginită faţă de “sportul rege”, pune iniţial bazele unei echipe formate din elevii şcolii la care preda pentru ca ulterior numele său să capete rezonanţa pe plan naţional. Economu a fost antrenor al echipei din Buzău vreme de patru ani, în perioada 1923-1927. Acesta s-a mutat la Bucureşti, reprezentând România la nivel de seniori în 14 meciuri disputate de “tricolori” în perioada 1939 – 1946.

Într-o serie de scrisori, parte a corespondenţei dintre Nicolae Dragu şi Virgil Economu, cel din urmă oferă destinatarului o serie de informaţii privitoare la primele cluburi din Buzău. De la data înfiinţării, la loturile de jucători până la momentele mai mult sau mai puţin amuzante din perioada în care Economu încă nu agăţase ghetele în cui. Iată o parte dintre acestea:
”Vârtejul Buzău a fost cea dintâi echipă provincială căreia i-a fost infuzată o metodă modernă de joc, după ce cu un an înainte îndrumasem echipa reprezentativă a Capitalei, pentru meciul cu selecționata Belgradului – scor 2 – 1 pentru bucureșteni.”
”Vârtejul a întâlnit în primăvara anului 1924 pe ROMCOMIT la București într-un meci oficial. Notez că Romconit, care avea și un stadion propriu lângă Podul Elefterie, era cea mai puternică echipă de club din țară, având în componența ei pe internaționalii de pe atunci: Lipitzer, Pipirigeanu, Swolemschi, Ferrero, Migoti, Semitendi, Pizigoni, Djuris, etc. Cu toate acestea, tinerii elevi de la Vârtejul le-au opus o dârză rezistență, reușind să înscrie primul gol datorită jocului metodic și atacurilor lucide pe care le-au dezlănțuit. Iar când faimoșii jucători cu victorii internaționale de la Romconit au egalat, elevii buzoinei s-au trântit la pământ de necaz.”
”În vara aceluiași an (1924), echipa clubului Tricolorul din București, trecând printr-o criză, am propus conducerii acestui club să preia de la Vârtejul pe cei mai buni 6 jucători și anume: Petre Constantinescu (transferat apoi la Venus București cu care câștigă campionatul național 1931 – 1932), N. Cristea, G. Ianculescu, Constantin Apostol, Nicolae Garais și Nichita Rusen. Infuzia relizată de jucătorii buzoieni a făcut ca Tricolor București să se mențină printre fruntașele fotbalului românesc.”

În perioada petrecută pe banca tehnică a buzoienilor, Virgil Economu s-a bazat pe elveţianul Charles Kohler, în postura de antrenor secund. Acesta a evoluat pentru Tricolorul Bucureşti şi pentru echipa naţională, iar în plan non-sportiv, Economu şi-a dedicat timpul horticulturii prin prisma poziţiei de maistru în cadrul Pepinierei Istriţa. Charles Kohler s-a născut în Elveția, la Geneva, la 9 octombrie 1900, legitimat la Tricolorul București şi câştigător al campionatului intern, a evoluat într-un singur meci în tricoul echipei naționale, în 1925, împotriva Turciei la Bucureşti, scor 1 la 2 în favoarea oaspeţilor.

Atenţia şi resursele de care se bucurau echipele de fotbal din Buzău, au făcut ca la începutul aniilor `20 să se înfiinţeze un număr însemnat de cluburi.

Maccabi Buzău | Înfiinţată în 1921 de către Liviu Avram, patronul unei societăţi de confecţii textile şi de alt om de afaceri, Zaharia Pascu, echipa era alcătuită preponderent din evrei. Dintre aceştia, îi menţionăm pe următorii: Liviu Avram, Pascu Zaharia, fraţii Finkelstein, Charles, Nathan, Grumberg, precum şi pe jucătorii autohtoni: Nelu Tănăsescu, Puiu “Bombă” Pătulescu şi Grigore “Gurei” Mărculescu.

Buzăul | Înfiinţată în anul 1922, echipa reprezintă suma entuziasmului unor puşti buzoieni. Din păcate, Buzăul nu are viaţa lungă şi se desfiinţează din cauza lipsurilor materiale.

Asociaţia Sportivă Nehoiu | Prima echipă de fotbal apare la Nehoiu datorită patronului fabricii de cherestea din zonă, Goetz, undeva la începutul secolului XX. Echipa devine club prin înregistrarea la organele specifice de abia în luna aprilie a anului 1922.

Clubul Atletic Buzău | Pasionat de sport, în special de box şi fotbal, Mircea Ducarie este fondatorul CAB Buzău. Ulterior, datorită activităţii şi sprijinului acordat sportului buzoian, dar şi a capacităţilor proprii devine preşedinte al Organizaţiei Sportului Popular al Judeţului Buzău (1945-1950).

Junimea Buzău | Înfiinţată în 1923, echipa a avut o viaţa mai lungă decât cea a echipei “Buzăul”, ambele având la bază entuziasmul şi dragostea pentru “sportul rege” a unor elevi sau studenţi. Despre formaţia al cărui sediu se afla pe strada “Alexandru Marghiloman” a relatat profesorul Nicolae Dragu în cartea sa dedicată istoriei fotbalului buzoian. Rândurile sunt rezultatul unor conversaţii purtate de autor cu protagoniştii şi a corespondenţei avute de-a lungul timpului cu diferite persoane din anturajul echipei, martori ai evoluţiei acesteia. În rândurile următoare, pasajele din “Fotbalul buzoian. Istorie şi performanţe 1907-2007”, dedicate echipei Junimea Buzău.

Dacia Buzău | Înfiinţat în anul 1924, Dacia a fost cel mai bogat club din judeţ în primii ani de viaţă, datorită faptului că jucătorii care alcătuiau echipa erau salariaţi şi redirecţionau constant o mică parte din venituri către bunul mers al formaţiei. Fondatorul echipei a fost Ştefan Papadopol, cel care avea să-şi câştige titulatura populară de “părinte al fotbalului buzoian”. În mare parte, componenţii echipei proveneau de la Depoul CFR, atelierul de zonă (fosta societate Vae Apcarom, după Revoluţie), Uzina Mecanică (Beta, din zona industrială), alţi muncitori din cartierul Poştă şi câţiva tineri din zona străzii Victoria. În anul 1924, din fonduri proprii, clubul Dacia realizează prima împrejmuire a terenului din Crâng. Clubul şi-a continuat activitatea după revoluţia din `89 datorită fostului jucător al Gloriei Buzău, Sandu “Cocoşatu`” Ionescu, fiind primul centru de copii şi juniori privat din oraş.

Prima competiţie buzoiană a fost reprezentată de Cupa Dacia, practic un “campionat de miuţă”, fotbal pe teren redus cu echipe formate din şapte jucători. Ediţia inaugurală a fost organizată în anul 1925 şi a fost câştigată de echipa Vârtejul II, care avea în componenţă nouă jucători: Antonescu, Papadopol, Bobe, Dragomirescu, Anastasiu, Iordăchescu, Ciocianu, Niculescu şi Ioniţă. Întrecerea a fost inspirată de către “Cupa Miuţa”, competiţia desfăşurată la nivel naţional, organizată pentru prima dată în 1916.

În anul 1927, Virigil Economu, unul dintre principalii stâlpi care au stat la baza dezvoltării fotbalului în Buzău părăseşte oraşul cu destinaţia Bucureşti şi o dată cu el jucătorii cei mai buni ai echipelor din oraşul nostru. Deşi activitatea fotbalistică din oraşul Buzău bate pasul pe loc, se formează alte două echipe: Albatrosul şi Chinezu, iar în afara sa, “sportul rege” cunoaşte o linie ascendentă prin formarea echipelor de fotbal din mediul rural, dar şi prin apariţia altora în Râmnicu Sărat, precum Cohorta. Acestora li se adaugă un număr de peste 20 de echipe organizate în mediul rural, participante în competiţii cu caracter preponderent amical.

Fotbalul din Buzău are o istorie bogată și plină de pasiune, începând cu miuţele amicale ale tinerilor de la începutul secolului XX și ajungând la prezenţele în prima ligă de fotbal a ţării. Fotbalul a devenit un fenomen social important în Buzău şi reprezintă o parte fundamentală a identității locale, reunind comunitatea și aducând bucurie în inimile suporterilor. Cu o istorie consolidată, fotbalul din Buzău are toate șansele să prospere și să continue să inspire generațiile viitoare.