Buzoieni prezenţi în Enciclopedia Sportului Românesc, partea a V-a

GEAMBAŞU, CRISTIAN (1960), născut în Buzău
Inginer. Absolvent al Facultăţii de Utilaj Tehnologic din Bucureşti (1985). În paralel cu activitatea de producţie a colaborat şi cu presa sportivă. Din anul 1991, s-a dedicat în exclusivitate profesiei de ziarist semnând articole, mai întâi la Gazeta Sporturilor, apoi la Sportul românesc; din 1997 a devenit unul dintre cei mai apreciaţi editorialişti ai cotidianului Pro Sport și ulterior al Gazetei Sporturilor. S-a remarcat şi ca moderator al unor emisiuni de televiziune. A continuat să participe la diferite emisiuni de televiziune, în calitate de comentator –analist al fenomenului sportiv și în special al activității fotbalistice. Articolele sale, publicate în Gazeta Sporturilor, abordează într-un spirit critic și constructiv diferite probleme importante ale mișcării sportive din țara noastră.

GEORGESCU, MARIANA (1959), născută în Pătârlagele, jud. Buzău
Medic. Absolventă a Facultăţii de Medicină Generală din Iaşi, promoţia 1984. Medic de medicină sportivă-secundar în 1992, specialist în 1994, medic primar din 1999. Încadrată în INMS Bucureşti din anul 1994. Medicul lotului de handbal junioare şi tineret (1999-2001). Din 2001, şef Laborator Explorări funcţionale cardio-respiratorii din INMS. Cursuri de perfecţionare în electrocardiografie (Institutul de Boli Cardio-vasculare Prof. C. C. Iliescu, din1998 şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”-2007), în Acordarea primului ajutor (Spitalul Clinic de Urgenţe Floreasca-1996), precum şi în medicina sportivă. A elaborat 9 lucrări care au fost publicate sau prezentate la conferinţele naţionale, congresele balcanice şi europene de medicină sportivă. Coautor la tratatul Medicina sportivă sub redacţia acad. prof. dr. I. Drăgan, Editura Medicală, 2002, Bucureşti (Capitolul-Handbal). Decorat cu: Ordinul Meritul Sportiv Clasa a III-a (2004).

IOANIŢESCU, CONSTANTIN (1921), născut în com. Glodeanu Sărat, jud. Buzău
Profesor de educație fizică și sport. A urmat Şcoala Normală din Buzău (1941), apoi a absolvit SSEF, în 1945. Jurist. A absolvit Facultatea de Drept din Cluj, în 1956. Şi-a început cariera de profesor de educaţie fizică la Liceul Industrial Polizu din Capitală, continuând-o la Şcoala Normală din Buzău (1945). În anul 1947 a îndeplinit funcția de secretar al OSP Buzău. Iar în 1950, a fost promovat în învățământul Universitar din Iaşi, ca responsabil pentru educaţia fizică. La înfiinţarea Institutului Pedagogic din Iaşi, a fost încadrat la Facultatea de Educaţie Fizică, unde a predat disciplinele Teoria şi metodica educaţiei fizice şi Volei. A elaborat mai multe cursuri de teorie şi metodică a educaţiei fizice, precum şi un caiet de lucrări practice pentru volei. A condus activitatea de perfecţionare a profesorilor de educaţie fizică din Moldova, timp de 21 de ani. A avut gradul didactic de lector universitar. A condus în calitate de preşedinte, Comisia judeţeană de volei Iaşi. A fost arbitru divizionar de volei. Întors la Buzău (din 1985), a condus, Comisia judeţeană de fotbal, (1986-1989) și apoi ca Președinte al Asociației Județene de Fotbal (1990-1995). După 1996 a activat în calitate de profesor universitar, fiind reprezentantul FEFS Iași la Secția de învățământ la distanță din Buzău. I-a fost acordată distincţia Merite Sportive.

MARGHILOMAN, ALEXANDRU (1854–1925) născut în Buzău
A fost un avocat de succes, absolvent al Facultății de Drept și Înalta Școală de Științe Politice din Paris. S-a retras din magistratură pentru a intra în viața politică, debutând în mișcarea junimistă, devenind din iunie 1914 președintele Partidului Conservator. În perioada 1888-1913 a fost de patru ori ministru (Justiției, Lucrărilor Publice, Interne și Finanțe). La izbucnirea Războiului Mondial, AM este factor determinant în declararea neutralității României. În perioada martie-iunie 1918 a condus „guvernul de sacrificiu” și în calitate de prim-ministru primește în 27 martie 1918 „Declarația Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România”. Va semna tratatul de pace cu Puterile Centrale la Buftea-București. În 1923 îl întâlnim în componenta COR în calitate de vicepreședinte. În afara vieții politice AM a avut o activitate îndrăgită consacrată creșterii cailor, fiind considerat „părintele” hipismului românesc, organizând primele curse cu pariuri pe hipodromul Floreasca din București (1874). A contribuit la amenajarea câmpului hipic de la Băneasa (1881), a înființat Jockey Clubul Român al cărui președinte a fost. În 1892 construiește la Buzău un hipodrom ce avea 42 ha. Tot la Buzău a organizat prima crescătorie de cai pur-sânge, numele calului său preferat, Albatros, fiind dat vilei principale din complexul Marghiloman. Caii din herghelia sa au câștigat 27 derby-uri prin „Albatros”, „Zori de zi”, „Frunzeta”, „Doina”, „Ghiaur”. Orator elegant, adversar de temut, politician subtil, perfect om de lume, bogat, curajos, acesta a fost AM.

MIHĂICĂ, ION (1924 –…?.), n. în Buzău
Fotoreporter. Absolvent al liceului şi al Cursului de perfecţionare a fotoreporterilor, organizat de Academia Ştefan Gheorghiu (1974). A debutat în presa sportivă în 1948, ca fotograf sportiv amator. A lucrat la ziarele Sportul popular, Sportul şi la revista ilustrată Stadion (ulterior, Sport). S-a numărat printre cei mai valoroși fotoreporteri sportivi din țara noastră. Multe din fotografiile sale au fost folosite la realizarea unor cărţi (România în lumea sportului). Autor al unor albume fotografice cu tematică sportivă, unele dintre acestea cu un pronunțat caracter artistic, surprinzând momente originale din diferite ramuri de sport. În cei peste 50 de ani dăruiți sportului a realizat mii de fotografii, uneori în condiții foarte vitrege, care ilustrează istoria sportului românesc. A organizat câteva expoziţii de fotografie sportivă, care s-au bucurat de un real succes. Pasionat al artei fotografice IM a fost un slujitor devotat și împătimit al acestui domeniu, având pe lângă realizările sale sportive și numeroase capodopere din majoritatea domeniilor vieții și activității umane. A fost medaliat la concursul de fotografii organizat cu prilejul JO de la Roma (1960). În Albumul său În obiectiv sportul, apărut în 1968 în editura CNEFS, poetul Dan Deșliu în prefața intitulată Între tehnică și artă, înfățișează, calitățile și realizările artistului fotograf. „…Cartea cu imagini a lui Ion Mihăică, – apreciază autorul, tinde în mod consecvent către zona superioară, în care tehnica încetează să predomine, subordonându-se efectului estetic”. „…..fotograful artist relevă plastica mișcării, ideile sau sensurile implicate de diverse ipostaze, elanul individual sau colectiv, încordarea concurenților și a spectatorilor – întreaga ambianță a Sportului….” „…. privitorul va întrezări….. această operație vrăjitorească; cei familiarizați cu circumstanțele se vor minuna, adesea, cum de n-au observat că stadionul poate arăta și așa, că alergarea, saltul, sau lupta pentru balon includ și asemenea secvențe; la rândul lor, cei refractari la ideea de competiție își vor modifica, măcar în parte, optica prestabilită, convenind că spectacolul sportiv nu se rezumă la goana după cifre sau locuri în clasament. Apreciind tehnica artistului, și unii și alții, vor distinge, dincolo de aspectul imediat vibrația poetică a volumului de față, atât de zgârcit în explicații” Sunt doar câteva aprecieri care definesc opera artistului fotograf Ion Mihăică, care merită cu prisosință să rămână în istoria sportului românesc, operă din care au de învățat și mai ales de aplicat toții actorii participanți la actul sportiv. Încununarea distincțiilor în domeniul artei fotografice a fost decernarea titlului și a insignei de artist FIAP în 1969.

PETRESCU, GEORGE– GHEORGHE (1919–2008), n. în Monteoru, jud. Buzău
Inginer, absolvent al Şcolii Politehnice (Construcţii), promoţia 1942. A practicat jocurile sportive încă din liceu, devenind component al echipelor de volei, baschet şi handbal de la Clubul Telefoane Bucureşti. Cucereşte 4 titluri de campion naţional de volei, cu echipele de la Telefon Club (1938) şi CS Bonaparte (1941), precum şi cu echipa Locomotiva C.F.R. Bucureşti (1949 şi 1950). Cu loturile naţionale de volei (în care a fost selecţionat de 17 ori), ocupă locul IV la CM din 1949 (Praga), şi locul II la CMU din 1950 (Praga). La baschet, cucereşte titlul naţional în 1941, cu echipa Clubului Bonaparte, şi titlul de campion naţional universitar, cu Politehnica Bucureşti. Joacă la fel de bine şi handbal în 11, evoluând de două ori în echipa reprezentativă, în 1939. Pentru performanţele realizate cu echipele reprezentative de volei şi, respectiv, de handbal, a fost distins, în 1938, cu o Diplomă de Onoare. Ca antrenor de volei cucereşte titlul naţional de 7 ori, cu echipa Rapid (1950-1962), echipă cu care câştigă şi CCE, în 1961 (în 1960 şi 1962, ocupă locul II). Ca antrenor al echipei României, ocupă locul II la CM din 1956 (Paris) şi la CE din 1955 (Bucureşti) şi din 1958 (Praga). Mai câştigă un loc III la CM din 1962 de la Moscova. I-a fost acordat titlul de Antrenor Emerit. În anul 2000, i s-a conferit Medalia Naţională Pentru Merit Clasa a II-a, iar în anul 2003 Ordinul Național Pentru Merit în grad de Cavaler.

PREDESCU, VLADIMIR (1929) n. în com. Albeşti jud. Buzău
Sculptor. Absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, în anul 1957. Studiază cu prof. Constantin Medrea şi Constantin Baraschi. Debutează la Bucureşti în 1957, după care începe să expună la anualele de stat, la bienale şi la manifestări expoziţionale româneşti organizate în ţară şi străinătate. Lucrează în piatră şi metal, busturi, basoreliefuri, compoziţii sculpturale cu tematică diversă de la cea social-istorică la aceea de actualitate. S-a apropiat şi de sport realizând sculptura: Înotător.

SIMION, IONEL (1929-1977), născut în Buzău
Profesor de educaţie fizică și sport, absolvent al ANEF, promoţia 1946. A îndeplinit numeroase funcţii în mişcarea sportivă, contribuind la dezvoltarea şi afirmarea sportului românesc. Şi-a început activitatea, ca profesor de educaţie fizică, la Liceul Industrial nr. 1 din Bucureşti, în anul 1946. În acelaşi an, se transferă, ca instructor în cadrul OSP, de unde, în primul trimestru al anului 1947, a fost angajat în Compartimentul sport al Consiliului Central al Sindicatelor. În 1957 a fost ales în conducerea UCFS, în calitate de vicepreşedinte. În continuare a fost încadrat în următoarele unităţi: CS Progresul, în calitate de secretar (1959-1963); Consiliul Municipal Bucureşti al UCFS, ca şef al Comisiei pregătire şi perfecţionare cadre (1963-1965). A urmat o perioadă foarte prolifică în domeniul cărţii sportive ca redactor şef al Editurii UCFS şi director la editurile CNEFS şi Stadion (1965-1975). În intervalul 1975-1977, a fost instructor principal, în cadrul Secţiei sport de performanţă şi pregătire olimpică din CNEFS. Pe parcursul anilor a îndeplinit şi alte atribuţii obşteşti în cadrul unor organisme ale mişcării sportive, printre care şi cea de preşedinte al Federaţiei Române de Nataţie (1967-1973). A decedat la cutremurul din anul 1977. A fost distins cu diferite plachete, medalii şi diplome de onoare.

ŞEICARU, PAMFIL (1894- 1980), n. în comuna Beceni jud. Buzău
Ziarist, scriitor politic. Erou în Primul Război Mondial, decorat de Regele Ferdinand cu Ordinul Mihai Viteazul în grad de Cavaler. Fondator al ziarului Curentul, unul dintre cele mai citite şi importante cotidiene din perioada interbelică. Între 1934-1944 pune bazele şi conduce ziarul Evenimentul zilei. Deputat independent în mai multe legislaturi. Pamfletist de prestigiu, scrierile sale având un conţinut extrem de virulent. Editorialele sale la fel de tăioase, atacând problematica de actualitate într-un stil propriu, deosebit de sugestiv. Ziarist de mare succes, fapt reflectat în tirajele foarte mari, fără precedent în istoria presei româneşti, dar în creştere şi a numărului adversarilor, în special din mediul politic şi al afacerilor. Nu întâmplătoare i s-a adus invectiva jignitoare „şantajul şi etajul” de către cei care nu-l agreau, care erau atacaţi în pamfletele sale. De asemenea, se pare că, nedreaptă, a fost şi aprecierea lui E. Lovinescu care i-a atribuit folosirea în pamfletele sale, a unui limbaj de mahala. De fapt era mai mult o exprimare pe înţelesul şi la nivelul marii mase de cititori din cartierele oraşelor ţării, de la sate. Cu toate că era extrem de ocupat, solicitat la nenumărate acţiuni şi evenimente cu caracter naţional sau de protocol, îşi făcea timp pentru a urmări şi fenomenul sportiv din ţara noastră, în continuă creştere, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. În nenumărate sale editoriale a elogiat succesele de prestigiu ale unor sportivi români, campioni mondiali şi europeni: Papană, Frim, Hubert, Petrescu, Rădulescu Tita de la bob, Rang vicecampion olimpic la călărie, boxerii Lucian Popescu şi Toma Aurel. Era nelipsit de la meciurile de fotbal ale echipei naţionale şi ale echipei de suflet care era Venus. A rămas celebră formula 8+3, inclusă într-un editorial al său despre componenţa echipei naţionale (8 români şi 3 maghiari). Această sugestie a venit după incidentul petrecut în tunelul stadionului din Budapesta, când Bindea, renumita externă dreaptă a echipei reprezentative a României, a fost bătut bestial de jucători ai echipei naţionale a Ungariei. În acelaşi timp, ziarul pe care-l conducea, a scos în evidenţă, atât în editoriale, cât şi în paginile de sport din interiorul cotidianului, nepăsarea autorităţilor faţă de baza materială precară, slaba răspândire a sportului în mediul şcolar şi studenţesc, etc. După anul 1944 a trăit în Spania şi Germania. Era foarte apreciat de conducerea diasporei româneşti şi de cercurile politice, sociale şi culturale occidentale. A făcut parte din elita intelectualităţii române, scriind pamflete şi articole analitice împotriva regimului comunist din România, atât la ziare de limba română cât şi în presa occidentală de mare tiraj. Pentru contribuțiile sale în domeniul sportului a fost decorat de regele Carol al II-lea, în anul 1936, cu Medalia Meritul Cultural pentru Sport clasa a II-a.

TOMESCU, DUMITRU (1924-1988), n. în Buzău
Medic. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, promoţia 1949. Ortoped, cu specialitatea secundară medic sportiv, doctor în ştiinţe medicale. A practicat: fotbalul la CFR Buzău (1935-1942) voleiul – component al echipei bucureştene Medicina (1943-1945) şi atletismul – în proba de aruncare a greutăţii. Pe linie medico-sportivă, a activat la Asociaţia Flamura Roşie – UT Arad, 1951-1961 şi Dinamo Bucureşti, la Secţia fotbal, între 1961-1963 şi 1983-1985. Timp de aproape 21 de ani, a funcţionat ca medic al primei reprezentative de fotbal a ţării, 1953- 1954, 1957-1962, 1967-1981. Din 1962 până în 1967, a asigurat asistenţa medicală a loturilor de fotbal de tineret şi olimpic. În cadrul FRF a îndeplinit o serie de funcţii importante, ca: vicepreşedinte şi preşedinte al Comisiei medicale centrale (din 1951), membru al Comitetului FRF (1967- 1985), şi în Biroul FRF (1967-1974). A desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică legată nemijlocit de „fenomenul” fotbalistic, fiind prezent în publicistica de specialitate ca redactor la fosta revistă cu profil tehnic Fotbal, precum şi prin comunicările susţinute la primul Congres al Medicilor de Fotbal, ţinut în 1981 la Roma. În cei peste 35 de ani de activitate chirurgicală, a operat circa 10 000 de sportivi, dintre care mai bine de 6 000 de fotbalişti. Meniscotomia – operaţie frecventă în sport, – a practicat-o la peste 2500 de cazuri din fotbal, din totalul celor 4000 de asemenea operaţii realizate, cifră care reprezintă statistic locul 3 în Europa şi locul 5 în lume. Este considerat medicul cu cea mai prodigioasă activitate în domeniul fotbalului de performanţă, prezenţa sa îndelungată în peste 100 de meciuri, alături de componenţii loturilor naţionale, însemnând de fapt şi o importantă contribuţie la realizarea unor performanţe internaţionale de prestigiu, printre care se numără şi participarea României la turneul final al CM din Mexic, 1970.

VLAICU, MARCEL (1914- 1994), n. în Buzău
 Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, promoţia 1942. Polisportiv, a practicat voleiul, baschetul, atletismul, fotbalul, tirul şi, mai cu seamă, tenisul de masă, concurând pentru Clubul Aurora din Bucureşti. În 1946, a fost numit director administrativ în OSP, unde, în scurt timp, a fost promovat ca secretar al acestui for central. În această calitate, a susţinut dezvoltarea nu doar a sportului de performanţă, ci şi a sportului de masă, motiv pentru care a iniţiat o amplă campanie vizând între altele: construirea sălii de jocuri sportive Floreasca (numită, ulterior Lucian Grigorescu); reconstrucţia stadionului ANEF; realizarea complexului pentru sporturile de iarnă de la Poiana Braşov. La 9 august 1949, a fost numit vicepreşedinte al CCFS, funcţie deţinută până în 1957, când această formă organizatorică de conducere, coordonare şi îndrumare a sportului românesc va fi înlocuită cu UCFS. În calitate de vicepreşedinte al CCFS, a răspuns de sectorul tehnic, fiind însărcinat cu pregătirea delegaţiilor de sportivi ai României pentru JO de la Helsinki (1952) şi de la Melbourne (1956), precum şi pentru ediţiile Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor de la Varşovia, Budapesta şi Bucureşti. A mai îndeplinit, de asemenea, funcţiile de vicepreşedinte al COR şi de membru al FR de Baschet şi Volei, precum şi de vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Volei.

VLASE, OPREA (1927-2011), n. în Buzău
Profesor de educaţie fizică, absolvent al ICF, promoţia 1952. A fost jucător de handbal. Este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre tehnicienii de legendă ai handbalului românesc, sport pe care l-a slujit cu devotament vreme îndelungată. Datorită modestiei sale excesive, cel care a condus echipa masculină de handbal a României la primul succes mondial în 1961, după ce, alături de N. Nedef, a pregătit-o ca nimeni altul, a rămas un cvasinecunoscut pentru marele public. Împreună cu alţi tehnicieni de marcă a cules laurii victoriei şi, în anii 1970 şi 1974, a cucerit, cu loturile naţionale de handbal, 3 cupe mondiale, performanţă puţin obişnuită în sportul internaţional. La Clubul Dinamo Bucureşti, OV semnează actul de naştere al echipei de handbal, fiind prezent fie ca jucător, în teren, fie ca antrenor, pe banca tehnică. Şi-a slujit, cu exemplară credinţă, timp de aproape 40 de ani, clubul şi echipa, sporindu-i palmaresul cu 8 titluri naţionale de handbal, iar în anul 1965, cu trofeul CCE. Minte iscoditoare, neobosită, OV a adus permanente înnoiri, atât la club, cât şi la echipa naţională, deschizând, alături de alţi mari tehnicieni, porţile afirmării handbalului românesc în lume. Introduce, în ţara noastră, antrenamentul specializat al portarilor de handbal, individualizarea celorlalte posturi de joc specializate și practicarea unui sistem defensiv-agresiv avansat. Federația Internațională de Handbal l-a premiat cu titlul de Antrenor Internațional de Excelență, fiind considerat unul dintre creatorii handbalului în 7. Din 1997, i s-a încredinţat, din nou, conducerea echipei de handbal a Clubului Dinamo. În anul 1961, i-a fost acordat titlul de Antrenor Emerit. Decorat cu: Ordinul Muncii clasa a II-a (1961); Ordinul Meritul Sportiv clasa I (1968, 1970, 1974, 2009); Ordinul Meritul Sportiv clasa III-a (1973); Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a (1976); Medalia Națională Serviciul Credincios clasa I (2000).