De-a lungul existenței sale, Hotel Fonda Europa a primit artiști precum Pablo Picasso, Salvador Dalí, Joan Miró și Antoni Tàpies, dar și scriitori de talia lui Camilo José Cela, Josep Pla sau Manuel Vázquez Montalbán, nume care au marcat profund literatura și arta europeană și care au contribuit, fiecare în felul său, la construirea identității culturale a secolului XX. Mi-a plăcut întotdeauna să mă cazez în locuri care au ceva de spus, care ascund între zidurile lor povești, amintiri și întâmplări din vremuri pe care nu le-am trăit, dar pe care încerc să le descopăr ori de câte ori am ocazia, pentru că, din punctul meu de vedere, un hotel nu ar trebui să însemne doar un pat confortabil, o cameră curată și un mic dejun decent, ci și acea atmosferă aparte pe care nu o poți cumpăra cu bani și pe care niciun designer, oricât de priceput ar fi, nu o poate reproduce artificial, fiindcă farmecul adevărat al unui asemenea loc nu vine din mobilierul scump sau din numărul stelelor afișate la intrare, ci din istoria care s-a adunat acolo, din oamenii care i-au trecut pragul și din timpul care și-a lăsat amprenta asupra fiecărui colț.
Așa am ajuns să descopăr unul dintre cele mai interesante locuri în care am avut ocazia să mă cazez, Fonda Europa, un hotel aflat chiar în centrul orașului Granollers, la aproximativ 30 de kilometri de Barcelona, într-o clădire care atrage imediat atenția prin fațada galbenă, obloanele albastre, balcoanele din fier forjat și ornamentele arhitecturale care îi dau aerul acela elegant, specific Cataloniei de altădată.Fonda Europa ascunde o poveste începută în anul 1771, cu cinci ani înainte ca Statele Unite ale Americii să-și declare independența, cu 18 ani înainte de izbucnirea Revoluției Franceze și cu aproape un secol înainte ca România să devină un stat independent. Ca să înțelegeți mai bine dimensiunea acestei povești, atunci când aici începeau să fie primiți primii călători, Napoleon Bonaparte nici măcar nu se născuse, lumea arăta complet diferit, iar ideea de turism, așa cum o cunoaștem astăzi, era încă departe de realitate.
Ceea ce mi se pare absolut fascinant este că totul a început nu cu un mare investitor, cu un proiect imobiliar spectaculos sau cu un lanț hotelier internațional, ci cu o femeie cunoscută drept Sila, din familia Parellada, care a venit din apropiatul Palou și a început să vândă vin, având drept capital două butoaie și, probabil, o doză considerabilă de curaj.
Din acea mică tavernă, cunoscută sub numele de Ca la Sila, avea să se dezvolte treptat un loc în care călătorii se opreau să mănânce, să bea un pahar de vin, să schimbe câteva vorbe și, ulterior, să înnopteze, iar ceea ce pornise ca o afacere modestă avea să se transforme, de-a lungul deceniilor, într-una dintre cele mai cunoscute instituții ale ospitalității catalane. De altfel, numele de astăzi nu a fost și primul purtat de stabiliment, care a funcționat de-a lungul timpului sub denumiri precum Hostal del Vallès și Fonda España, înainte de a deveni Fonda Europa, fiecare schimbare fiind legată de câte o etapă din evoluția afacerii și din istoria orașului.Opt generații ale familiei Parellada au dus mai departe această poveste, un lucru care, dacă stăm puțin să ne gândim, este de-a dreptul impresionant, mai ales într-o epocă în care vedem afaceri care apar și dispar în câțiva ani, restaurante care își schimbă proprietarii înainte ca oamenii să apuce să le învețe numele și hoteluri care ajung să semene între ele indiferent dacă te afli la București, Barcelona sau Paris.
La Fonda Europa, însă, identitatea nu a fost sacrificată de dragul modernității, iar istoria nu a fost ascunsă în vreun album uitat într-un sertar, ci continuă să fie prezentă în arhitectura clădirii, în fotografiile expuse pe pereți, în mobilier, în atmosfera restaurantului și în felul în care trecutul pare să conviețuiască firesc cu prezentul.
Clădirea a trecut, evident, prin numeroase transformări, una dintre intervențiile arhitecturale importante fiind realizată în 1923, sub coordonarea arhitectului Josep Maria Miró Guibernau, însă farmecul exteriorului s-a păstrat, cu acea combinație de galben intens, albastru și alb care o face imposibil de confundat cu imobilele moderne din jur. Este genul de clădire în fața căreia te oprești instinctiv, ridici privirea spre balcoane și începi să te întrebi câți oameni s-au uitat de la aceleași ferestre de-a lungul ultimelor două secole și jumătate, câți călători au ajuns aici obosiți după drumuri lungi, câte întâlniri au avut loc în camerele și saloanele sale și câte povești, probabil extraordinare, s-au pierdut odată cu trecerea timpului.
Recunosc că mi se pare fascinant să stau într-un loc prin care au trecut asemenea personalități și să mă gândesc că, poate, în urmă cu câteva decenii, la una dintre mesele restaurantului, Picasso își savura liniștit prânzul, în timp ce Dalí, cu excentricitatea care l-a făcut celebru, ar fi putut transforma o simplă conversație într-un spectacol. Astăzi, hotelul dispune de 37 de camere și continuă să fie cunoscut nu doar pentru ospitalitate, ci și pentru restaurantul său, unde tradițiile gastronomice catalane sunt păstrate prin preparate specifice regiunii, de la tocănițe și mâncăruri pe bază de orez până la celebrele esmorzars de forquilla, un obicei local care presupune un mic dejun consistent, adevărată masă în toată regula, departe de clasicul croissant și cafea servite în grabă înainte de plecare.
Mi-a plăcut și faptul că istoria hotelului nu este prezentată într-o manieră pretențioasă, ca într-un muzeu în care ți-e teamă să atingi ceva, ci face parte din viața de zi cu zi a locului, fotografiile vechi, imaginile cu foștii proprietari și mărturiile diferitelor etape de dezvoltare fiind integrate în spațiile prin care trec oaspeții. Una dintre fotografiile care mi-au atras atenția îi prezintă pe Ramon Parellada și Vicens Vacca, surprinși în ianuarie 1977, în timpul unor lucrări de amenajare desfășurate la etajul al doilea al hotelului, într-o încăpere încă plină de materiale de construcție, scule și obiecte care urmau să își găsească locul în noul spațiu. O imagine aparent banală, cu doi oameni așezați pe scaune, în mijlocul unui șantier, dar care spune, în realitate, foarte multe despre continuitate, despre grija pentru detalii și despre dorința de a construi ceva care să reziste dincolo de propria generație.
