Marile cluburi nu sunt cele care câștigă un trofeu și dispar peste câțiva ani, ci acelea care reușesc să supraviețuiască generațiilor, să-și păstreze identitatea și să-i facă pe cei care vin din urmă să simtă că aparțin unei povești mai mari decât ei. Am plecat din Granollers cu câteva fotografii, cu amintirea unei deplasări europene și cu satisfacția de a fi descoperit un oraș în care sportul nu este tratat ca o cheltuială inutilă, ca un instrument electoral sau ca un simplu motiv de mândrie atunci când apar rezultatele, ci ca o parte firească a vieții comunității.
Am o slăbiciune pentru asemenea locuri. Poate și pentru că am petrecut ani întregi căutând prin arhive, răsfoind ziare îngălbenite de vreme, ascultând poveștile foștilor sportivi și încercând să salvez de la uitare bucăți din istoria sportului buzoian. Tocmai de aceea, atunci când văd o comunitate care își păstrează cu grijă trecutul și care știe să expună, să promoveze și să valorifice performanțele celor care i-au purtat culorile, nu pot să nu mă gândesc cât de multe am avea și noi de învățat. La vreo 30 de kilometri de agitația Barcelonei, departe de furnicarul turiștilor care iau cu asalt Sagrada Família, de aglomerația de pe La Rambla și de farmecul cartierelor catalane, am descoperit un oraș despre care, probabil, mulți români nu au auzit vreodată, dar care ocupă un loc aparte în istoria handbalului mondial. Granollers nu impresionează prin dimensiuni, nu are monumentele spectaculoase ale marilor capitale europene și nici nu încearcă să concureze cu Barcelona, aflată la numai câteva zeci de minute distanță, însă are ceva ce foarte multe comunități, inclusiv din România, au pierdut undeva pe drumul dintre ambiții, interese și promisiuni: respectul pentru propria istorie sportivă. Am ținut să descopăr povestea unui club care a reușit să transforme sportul într-o adevărată instituție locală. Și nu vorbim despre o poveste construită peste noapte, cu bani aruncați dintr-un buget generos sau cu proiecte care durează cât un mandat administrativ, ci despre mai bine de opt decenii de muncă, continuitate, pasiune și, mai ales, identitate.
Fondat în 1944, BM Granollers reprezintă unul dintre numele de referință ale handbalului spaniol, o grupare care a câștigat zece titluri naționale, care a dominat perioade importante din istoria competițiilor interne și care, în 1976, a adus în Catalonia Cupa Cupelor, performanță urmată de alte două succese continentale, în 1995 și 1996, în Cupa EHF. Sunt performanțe care, privite din perspectiva prezentului, pot părea simple cifre într-un palmares, însă atunci când pășești în spațiul dedicat istoriei clubului și te oprești în fața vitrinelor încărcate cu trofee, începi să înțelegi că fiecare cupă spune o poveste, că fiecare medalie ascunde sacrificiile unor generații și că, dincolo de numele înscrise pe plăcuțele metalice, se află oamenii care au făcut posibil ca Granollers să devină sinonim cu handbalul. Granollers a intrat definitiv și în istoria olimpică în 1992, când Palau d’Esports, impresionanta arenă construită pentru Jocurile Olimpice de la Barcelona, a găzduit întrecerile de handbal, iar de-a lungul anilor orașul a continuat să fie prezent în circuitul marilor competiții internaționale, găzduind meciuri ale Campionatelor Mondiale din 2013 și 2021. Numai că istoria acestui oraș nu se rezumă la trecut, iar una dintre cele mai frumoase dovezi a venit chiar în septembrie 2026, când Granollers a găzduit cea de-a patra ediție a Campionatului Mondial de handbal în scaun cu rotile, o competiție rezervată sportivilor cu dizabilități locomotorii, care a reunit echipe naționale din întreaga lume și care a demonstrat, încă o dată, că sportul nu trebuie să cunoască bariere. Aici dragilor, se află adevărata frumusețe a acestei povești. Într-o lume care vorbește permanent despre performanță, despre bani, despre contracte și despre rezultate, există sportivi care intră pe teren fără să aștepte privilegii, fără să ceară compasiune și fără să își transforme condiția fizică într-o scuză. Oameni care concurează, care se antrenează, care câștigă, care pierd și care ne demonstrează că ambiția, curajul și dorința de a fi mai bun nu sunt condiționate de posibilitatea de a merge sau de a alerga. Nu este vorba despre un sport care trebuie privit cu înduioșare, ci despre o disciplină care merită respectată pentru ceea ce este: sport de performanță, cu reguli, tactică, pregătire, rivalități și emoții la fel de autentice precum cele pe care le întâlnim în orice mare competiție internațională. Faptul că un oraș precum Granollers, care a cunoscut gloria olimpică și europeană, a ales să găzduiască și un asemenea eveniment spune enorm despre felul în care catalanii înțeleg rolul sportului în societate.
Am petrecut câteva minute bune printre trofeele expuse în muzeul clubului, privind cupele câștigate cu zeci de ani în urmă și încercând să-mi imaginez bucuria oamenilor care le-au ridicat deasupra capului, tribunele pline, sărbătorile de după victorii și dezamăgirile care, inevitabil, au însoțit fiecare generație. Mi-am dat seama, încă o dată, că un club adevărat nu înseamnă doar echipa care joacă astăzi, antrenorul care stă pe bancă sau conducătorul care semnează contractele, ci suma tuturor oamenilor care au trecut pe acolo și care au lăsat ceva în urmă. Și, inevitabil, m-am gândit la Buzău, la Gloria, la handbalul nostru, la poveștile care merită spuse și la cât de important ar fi să învățăm să ne respectăm trecutul înainte de a pretinde că ne construim viitorul. Granollers este dovada că nu trebuie să fii un oraș mare pentru a avea o istorie mare. Trebuie doar să ai oameni care să creadă în ea, să o respecte și să o ducă mai departe!
